„Dacă nu ai libertate, nu ai nimic. Dacă îți pierzi libertatea, ți-ai pierdut totul, totul”, îmi spune, cu lacrimi în ochi, un revoluționar care, la doar 16 ani, a fost forțat să-și îngroape propriul tată, ucis în rafala gloanțelor din decembrie 1989.
Nimeni nu a plătit pentru moartea părintelui său.
Iar acum, la aproape 36 ani de la Revoluție, este forțat să asiste la o zi naţională de doliu pentru un președinte care, asemenea dictatorului Nicolae Ceaușescu, și-a asigurat puterea prin vărsare de sânge.
1.166 de oameni au murit la Revoluție. Peste 800 persoane au murit în perioada 22-30 decembrie 1989, după preluarea puterii de către Ion Iliescu, potrivit procurorilor militari.
Peste 1.300 au fost răniți în perioada 13-15 iunie, în timpul celei mai sângeroase mineriade. Patru au fost ucise, două femei au fost violate.
Ion Iliescu, primul președinte al României post-decembriste, a fost acuzat de crime împotriva umanității în ambele dosare. Niciodată condamnat, niciodată pedepsit.
Petrecere într-o zi tristă pentru justiție
În ziua de doliu național în memoria lui Iliescu, „golanii” s-au întors în Piața Universității „să sărbătorească” moartea tovarășului. Și totuși, în ciuda atmosferei aparent festive, „astăzi este o zi tristă” mi-au spus cei prezenți.
Acompaniați de o boxă și o chitară, petrecăreții cântau la unison „Imnul Golanilor” în fața fântânilor de la Universitate.
Cei mai curajoși, încercau și câteva mișcări stângace de dans, chiar sub privirea unui Iliescu în dungi.
În cele câteva pahare de unică folosință pasate din mână în mână, a curs și șampania.
Scrumul țigărilor fumate până la filtru zbura în adierea vântului, în timp ce oamenii stăteau la vorbă, pe bisericuțe.
Așadar, la o primă privire, „petrecerea de doliu național” semănă straniu de tare cu cele din sufrageria părinților mei.
Aici s-a strigat „Libertate”. Aici s-a tras cu gloanțe
Doar că generația mea, născută dupa anul 2000, și cele ce au urmat încă au privilegiul de a nu fi simțit teroarea pe străzi, pentru a-și face vocea auzită.
„Aici eram când i-am auzit pe oamenii care erau la baricadă strigând cuvântul Libertate. Cuvântul ăsta este extraordinar de important.
Dacă nu ai libertate, nu ai nimic. Dacă îți pierzi libertatea, ți-ai pierdut totul, totul.
Asta cred eu, asta cred că gândește un om care are demnitate în el. Iar oameni ăia, asta strigau. Nu strigau „Mâncare”, strigau „Libertate”.
Și pentru asta m-am întors acasă și le-am spus tuturor prietenilor mei că, a doua zi, trebuie să ieșim cu toții în stradă, ca să îi salvăm pe oamenii ăștia, fiind convins că până a doua zi, ori erau morți, ori erau închiși. Ceea ce s-a și întâmplat,” îmi povestește, cu lacrimi în ochi, Cătălin Giurcanu, unul dintre „Copiii Revoluției”.
Două minute mai târziu, își cere scuze. Îmi spune că i-am atins o coardă sensibilă. Aș vrea să-mi eu să-mi cer scuze că l-am întrebat despre un moment atât de negru din trecutul lui. Să-i mulțumesc că mi s-a deschis, că și-a împărtășit o mică parte din durerea pe care o poartă de atâția ani în suflet cu cineva care s-a născut cu libertate.
Tac, zâmbesc ușor și îndrug un „Nu vă faceți griji”.
16 ani și patru luni
Cătălin Giurcanu avea 16 ani și patru luni la Revoluție, când a ieșit în stradă pentru a striga „Jos comunismul!”.
Nu am ieșit în stradă neapărat pentru că nu aveam ce mânca, nu am ieșit în stradă neapărat pentru că nu aveam căldură în casă, am ieșit în stradă pentru că, în primul rând, copil fiind, prima lecție pe care o învățai era să nu vorbești afară ce auzi în casă.
Tot 16 ani și patru luni avea când și-a găsit tatăl ucis de gloanțele comuniștilor. Când a fost forțat să îi care trupul neînsuflețit până acasă și când a fost nevoit să îi organizeze înmormântarea, pentru a-și putea lua un ultim rămas bun.
„Pentru mine a fost extraordinar de greu să trec peste trauma pierderii tatălui meu. Eu l-am găsit pe tatăl meu omorât pe stradă, la poșta din Drumul Taberei și eu l-am luat acasă, eu m-am ocupat de înmormântarea lui. Pentru mine, a fost un șoc fantastic și faptul că am reușit să supraviețuiesc următorii ani…
Deci chiar asta a fost, o supraviețuire. Încercam să trec de la o zi la alta și să mai trăiesc încă o zi și încă o zi, ca să mai pot să mai văd și anul viitor. Deci să mai trăiesc încă o oră, încă o zi, încă o săptămână și tot așa, până când, ușor-ușor, să pot să îmi trăiesc viața în continuare și să ajung să-mi întemeiez o familie, ceea ce mi-a dat din nou țel în viață pentru care să trăiesc cu adevărat”.
O rochie albă
Pe Cătălina am găsit-o într-o rochie albă, cu un ruj roșu aprins și o bandană asortată. Ţinuta e un omagiu pentru mama ei care a părăsit țara.
„Un pic mai sus de Biserica Italiană pe Magheru, în vremea tinereții mele era un shop pentru un nomenclaturiști, unde puteai intra doar cu valută. Noi, cetățenii de rând, nu aveam.
După Revoluție, s-a transformat într-o consignație. La momentul de ani 90, consignațiile erau ceva așa… departe de puterea noastră de a viziona față de cum ne îmbrăcam noi și ce aveam.
Îmi doream o rochiță roșie. Am și scris despre ea multă vreme. Mult prea decadentă pentru vremurile acelea. Mult prea scumpă pentru părinții mei.
M-am întâlnit cu mama la Unirea. Știam că sunt minerii, dar n-am concretizat pericolul și tragedia care era în acele vremuri în oraș, deși eram elevă la un liceu central, deși treceam zilnic pe aici, deși aveam prieteni care erau studenți și erau aici, deși stăteam și eu cu ei.
Am ieșit la Universitate, iar în pasaj, la Nicolae Bălcescu spre Teatrul Național, mama purta o rochie albă, cum port eu acum.
Mama are peste 70 de ani, nu trăiește în țară. Sora mea a plecat de foarte mulți ani și trăiește în Belgia. Și mama este tot acolo.
Mă întâlnisem cu ea pentru că luase banii și îmi promisese pentru că se termina școala și luase-mi premiu că îmi va cumpăra rochiță.
Am vrut să mă îmbrac astăzi ca de Halloween. Soțul meu este într-o delegație la Cluj și mi-a zis „Nu întina memoria celor care au fost bătuți acolo și-i cunoști, nu întina memoria morților pe care îi știi la Revoluție pentru că ai participat, nu te duce clown. Dacă te îmbraci, îmbracă-te decent și fii cum ești tu cea de zi cu zi.”
Și m-am îmbrăcat astăzi într-o rochie albă, ca rochia pe care mama o purta în momentul respectiv, o rochie albă de dantelă, făcută de ea. Pentru că în vremurile alea, rar găseai lucruri frumoase. Toate erau sobre, triste, culori terne.”
Vocea tremurândă și lacrimile ce i se formaseră în colțul ochiului îmi spuneau că povestea este mult mai lungă, că în spatele rochiei albe de dantelă mai sunt zeci de alte povești și amintiri dureroase. Dar nu am insistat.
Poate pentru că, în acel moment, rochia albă nu mai era o simplă bucată de material, ci devenise un simbol al suferințelor la care au fost supuse femeile în comunism. Poate și al celor la care continuă să fie supuse.
La Revoluție aveam 15 ani, aici am venit pentru nedreptatea care nu s-a rezolvat în atâția ani de zile. Prietena mea din copilărie este aici și este unul dintre copiii Revoluției. Marian îmi este prieten și are deficitul de vorbire pentru că a fost bătut la mineriade. Eu am o poveste tristă de la mineriade.
„Iliescu a murit, sistemul nu”
Cunoscut în spațiul public drept „Marian Ceaușescu”, Marian Tivilic Moroșanu s-a reîntors în Piața Universității la 35 ani de când a fost bătut crunt de mineri și ulterior, torturat de milițieni și de chiar colegii de celulă, „niște periculoși”, după cum în numește el.
O lună n-am văzut lumina zilei. Am stat numai în pat întins, căci aveam coastele fisurate de la câtă bătaie luasem.
Pentru cei care nu știu, Marian Moroșanu și-a căpătat porecla de „Ceaușescu” căci, în timpul mineriadei din iunie 1990, îl imita pe dictator, lansând totodată atacuri către Iliescu. Pentru că a luptat pentru libertate, a fost deținut ilegal timp de patru luni și jumătate, pentru „subminarea puterii de stat”.
„Eu, prima dată când am venit în această piață, a fost în 21 decembrie 1989, pentru a cere ca sistemul comunist să fie aruncat la gunoi și, mai ales, ca familia Ceaușescu să fie judecată pentru crimele de la Timișoara.
După aceea, am continuat în 1990, când am fost arestat pe 13 iunie, după aceea pe 14 iunie, când am fost bătut de mineri, am stat și în comă.
Am făcut închisoare patru luni și jumătate, pentru că am venit în această piață a Universității, care este simbolul luptei împotriva dictaturilor, de orice fel.
În această piață s-a vărsat sânge, acești pomi, dacă vă uitați, au gloanțe. Eu, în 21 decembrie 1989, am participat activ la cea mai dură simfonie din lume, simfonia gloanțelor trase de către aceiași români, numai că erau în armată și Securitate.
Atunci am învățat limbajul loviturilor, când milițienii ne-au bătut. Eu atunci, câteva secunde mi-am pierdut cunoștința, adică am ajuns să învăț limba bătăilor.
Acum, la 36 ani am revenit, pentru că este o zi istorică, dar tristă, pentru că justiția nu și-a făcut dreptate, da, a murit Iliescu, dar n-a murit Sistemul.”
Unde-i justiția? Unde-i moralitatea?
Aproximativ 150 de oameni s-au adunat în Piața Universității pe 7 august, ziua înmormântării fostului președinte Ion Iliescu.
Unii și-au pierdut prieteni, colegi, părinți la Revoluție. Alții au simțit loviturile grele ale minerilor pe propria piele. Alții doar au auzit povești, dar s-au decis să nu rămână indiferenți.
Niciunul dintre cei cu care am vorbit nu mai crede în Justiție, nu mai are vreo speranță ca Ion Iliescu să fie condamnat post-mortem.
Și în ciuda „petrecerii”, a cântecelor vechi fredonate în cor și a celor care se pozau mândri cu pancarte de „golan”, atmosfera a rămas mai degrabă încarcată de regret și frustrare decât de bucurie, pe tot parcursul evenimentului.
CITEȘTE ȘI: FOTO | Cum arată „mormântul paralel” al lui Iliescu din Cimitirul Sfânta Vineri
