Simona Miculescu este puțin cunoscută de către publicul larg din România, deși se află în acest moment în cea mai înaltă funcție din diplomația internațională, deţinută de un român. Este președinta Conferinței Generale a UNESCO, ceea ce înseamnă, practic, că este la conducerea acestei importante agenții a ONU.
Simona Miculescu este, de asemenea, „autoarea” mai multor premiere: este primul diplomat femeie din România care conduce o organizație internațională de acest nivel și este a cincea femeie din toată istoria UNESCO care a devenit președinte al Conferinței Generale, forul său suprem.
A fost primul purtător de cuvânt femeie din istoria Ministerului de Externe român și prima femeie diplomat de carieră din istoria României care a primit gradul de ambasador.
Simona Miculescu s-a născut în Satu Mare, dar s-a mutat în București în 1984. În ultimii ani, a locuit mai mult prin străinătate, datorită funcțiilor pe care le-a deținut, dar a păstrat legătura cu Capitala României, care a rămas „acasă” pentru ea.
Are astfel avantajul de a observa evoluția Bucureștiului, în utimii 40 de ani, din mai multe perspective: a locuitorului adoptat de oraș, a românului care stă departe de casă și revine periodic, dar mai ales a diplomatului care vrea să aibă cât mai mult de „vândut” celor din străinătate, care încă nu au descoperit frumusețea acestor locuri.
Buletin de București a discutat cu Simona Miculescu despre rolul său la conducerea UNESCO, despre rolul acestei agenții a ONU în noua lume mai tulbure și mai neastâmpărată, despre prezența românilor în cele mai importante organizații internaționale de-a lungul istoriei și despre implicarea femeilor din România la cel mai înalt nivel.
Desigur, am discutat și despre București, un oraș pe care președinta Conferinței Generale a UNESCO declară că îl iubește.
Buletin de București: Ce putere mai are astăzi UNESCO, într-o lume care este tot mai puțin dispusă să se supună regulilor internaționale? În ultimul deceniu sau chiar mai mult, multe obiective de patrimoniu universal au fost pierdute în conflicte armate.
Simona Miculescu: Voi începe prin a clarifica un lucru, pentru că în general percepția asupra UNESCO se limitează exclusiv la patrimoniu.
Acum 80 de ani, UNESCO a fost construită exact cum spune Constituția sa încă din prima propoziție, cea mai cunoscută, de fapt, din acest document: războiul a pornit din mințile oamenilor și în mințile oamenilor trebuie să sădim pacea.
UNESCO sădește pacea în mințile oamenilor prin cinci componente de mandat: educație, cultură – iar patrimoniul este o secțiune din acest această dimensiune, știință, comunicare și informare.
Dar pentru că patrimoniul cultural și cel imaterial sunt niște vitrine în care toate statele se zbat să-și expună minunățiile, au, deci, cea mai mare vizibilitate, de foarte, foarte multe ori UNESCO se identifică cu acestea.
Îmi puneți o întrebare de 100 de puncte. Ce rost mai are multilateralismul în ziua de azi? Pentru că, de fapt, la asta se referă întrebarea dumneavoastră și foarte multă lume își pune întrebarea aceasta, în condițiile în care diplomația bilaterală pare a se impune chiar cu agresivitate.
Eu continui să cred că UNESCO are și o să aibă o foarte mare importanță în lume. Este adevărat că, uitându-te puțin în jur și văzând câte conflicte sunt, nu s-a sădit suficient pacea în mințile oamenilor. Este clar.
Dar mai intră și alte elemente în ecuație, conjuncturi, personaje. Ceea ce vă pot spune este că nu cred că multilateralismul nu va dăinui. UNESCO va continua să-și facă datoria, exact ca și sistemul ONU, care acum este într-un proces de reflecție în privința unei foarte necesare reforme.
Așa și UNESCO, va trebui să se reformeze, ca să se ajusteze, să se adapteze la nevoile timpului. Dar multilateralismul va dăinui.
Din păcate, nu există suficiente mijloace de comunicare care să arate lumii cât de complexe, cât de diverse sunt programele UNESCO și câte milioane de minți au atins în toți acești ani și continuă să atingă.
Deci, eu sunt optimistă. Ca diplomat de carieră, continui să cred în diplomația multilaterală și vă spun cu toată sinceritatea că, după o carieră de 35 de ani, am ajuns la concluzia că acest tip de diplomație îmi place enorm tocmai pentru diversitatea sa, pentru efervescența intelectuală pe care o implică și pentru multitudinea de teme și de idei pe care trebuie să le absorbi și să te inspire, ca să creezi și tu.
Ce este multilateralismul
În relațiile internaționale, multilateralismul se referă la o alianță a mai multor țări care urmăresc un obiectiv comun. Multilateralismul se bazează pe principiile incluziunii, egalității și cooperării și își propune să promoveze o lume mai pașnică, prosperă și sustenabilă.
Unul dintre avantajele cheie ale multilateralismului este acela că permite țărilor să rezolve probleme care depășesc granițele naționale, cum ar fi schimbările climatice, terorismul și pandemiile, prin responsabilitate comună și împărțirea sarcinilor. (Sursa)
Deci, eu vă spun că are sens. Poate nu se vede de prima dată, poate că această importanță a multilateralismului, uitându-ne la știrile care evident că vânează, după cum bine știți, foarte mult senzaționalism și vizează tragedii, nu se vede atât de bine.
Dar în spatele tuturor acestor lucruri se află munca titanică a mii și mii de oameni. Nu uitați că UNESCO are structuri în 153 de țări, care aplică pe plan local programele sale.
Nu va exista niciodată un departament de comunicare suficient de vast și suficient de creativ ca să exprime tot acest volum de muncă uriaș, care construiește cu tenacitate și cu seriozitate lucruri importante.
Şi tot în acest context, ce înseamnă UNESCO pentru România? De multe ori, organizația a fost privită de români ca o salvare pentru patrimoniu. Mă gândesc, de exemplu, la bătălia care a fost pentru Roșia Montană și câte speranțe ne-am pus că UNESCO va veni și va închide în sfârșit această chestiune, ceea ce s-a și întâmplat.
În România, din nou, nu se rezumă la patrimoniu. La anul împlinim 70 de ani de când România este membră a UNESCO și va fi un moment de sărbătoare, dar și de reflecție.
Vă mărturisesc că de când Uniunea Europeană și NATO au devenit priorități absolute pentru politica externă românească, dimensiunea globală a ONU și inclusiv agențiile sale specializate, pentru că UNESCO asta este, a intrat puțin în umbra preocupărilor prioritare ale autorităților române.
Ceea ce nu înseamnă că România nu a construit în acest domeniu. Și vreau să vă spun că, pe lângă chestiunile de patrimoniu, despre care spuneam că sunt cele mai vizibile, au fost și există zeci de programe și politici educaționale, culturale, științifice, de comunicare care se aplică în România și cred că UNESCO este absolut esențial pentru toate aceste domenii vitale ale societății.
A, că nu avem resurse suficiente, că nu se alocă resurse suficiente pentru cultură, de exemplu, cultura este Cenușăreasa, nu-i așa?, asta este o altă poveste.
Dar nu înseamnă că nu se fac lucruri. Și, pentru că dumneavoastră aveți ca obiectiv prioritar reflectarea vieții și problematicii Capitalei și a instituțiilor publice care țin de Capitală, vă dau doar un exemplu de program al UNESCO care practic conferă o dimensiune globală orașelor.
Se numește Rețeaua orașelor creative UNESCO. Din păcate, România, până am devenit eu ambasador, nu a făcut parte din această rețea. Dar sunt foarte bucuroasă să vă anunț că de trei ani încoace avem două orașe, Clujul și Iașiul, care au intrat în această rețea a orașelor creative.
Titlul de oraș creativ este oferit pe categorii: Muzică, Film, Media, Gastronomie și tot așa.
Clujul este evident pe film, iar Iașiul pe literatură, pentru că are un festival de literatură absolut extraordinar, care face furori în continuare.
Aștept cu drag să fie și Bucureștiul un oraș creativ. Pentru asta, se prezintă candidaturi. Oricum Bucureștiul stă foarte bine la toate domeniile pe care le implică programul și vă dați seama că fiind în această rețea ai niște posibilități extraordinare de a te conecta, de a interacționa și de a colabora cu peste 350 de orașe din aproape 90 de țări ale lumii.
Cine trebuie să depună această candidatură?
În fiecare an, UNESCO face un apel de candidaturi și promovarea acestui program și a acestui apel este făcută de către Comisia Națională pentru UNESCO, pe care v-o sugerez ca interlocutor, pentru că este vocea UNESCO în România.
România este considerată acum o țară dezvoltată, fiind stat membru UE, prin urmare nu avem un birou al UNESCO, așa cum există în 153 de țări, evident în curs de dezvoltare. Dar avem o comisie națională a UNESCO, care este condusă din ianuarie de doamna Ligia Deca, fost ministru al Educației.
Candidatura trebuie depusă de Primăria Capitalei?
Da, exact, de primăriile orașelor.
De asta vă spun că sunt atâtea lucruri pe care România le face împreună cu UNESCO, încât eu continui să fiu optimistă că își va recăpăta importanța pe care o merită în vizorul autorităților, pentru că totuși tratează domenii care rămân esențiale pentru progresul unei societăți.
Sigur că economia este importantă, securitatea este importantă, dar nu putem să neglijăm educația, cultura, știința și comunitatea.
Simona Miculescu, prima româncă din istorie cu rangul diplomatic de ambasador
Simona Miculescu ocupă funcția de Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar, Delegat Permanent al României la UNESCO, din ianuarie 2021, după ce a deținut funcția de Reprezentant al Secretarului General al ONU și Șef al Oficiului ONU la Belgrad, între 2015 și 2020.
Anterior, Simona Miculescu a fost Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar, Reprezentant Permanent al România la Organizația Națiunilor Unite, între 2008 și 2015.
În timpul mandatului său la New York, a deținut mai multe funcții, printre care: vicepreședinte al Consiliului Executiv UNICEF, vicepreședinte al Adunării Statelor Părți la Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale, vicepreședinte al Biroului Francofoniei, președinte al Comitetului Politic Special și de Decolonizare al Adunării Generale în timpul celei de-a 66-a sesiuni, vicepreședinte al Adunării Generale a ONU pentru cea de-a 68-a sesiuni și președinte al celei de-a 53-a sesiuni a Comisiei ONU pentru Dezvoltare Socială.
Este președintele celei de-a 42-a Conferințe Generale UNESCO (2023-2025), fiind prima româncă care s-a aflat vreodată la conducerea acestei organizații și a cincea femeie din istoria UNESCO care deține această funcție.
Simona Miculescu este diplomat de carieră, cu 35 de ani de experiență.
Între 2000 și 2004, a ocupat funcția de Consilier pentru Politică Externă al Președintelui Ion Iliescu (cu rang de ministru), devenind prima femeie din istoria României căreia i s-a acordat rangul diplomatic de Ambasador.
Ați devenit președinta Conferinței Generale a UNESCO pentru perioada 2023-2025. Ați obținut funcția cea mai înaltă pe care a deținut-o România în cadrul acestei organizații. Cum ați evalua cei doi ani de mandat?
Aici enunț fapte și date istorice, nu vreau să credeți că mă laud, dar este o realitate.
Sunt primul român care a condus vreodată ceva în UNESCO.
Sunt al treilea român din istorie care conduce un organ ales de acest nivel, după Nicolae Titulescu, care a condus Adunarea Ligii Națiunilor, și Corneliu Mănescu, care a condus Adunarea Generală ONU.
Ce înseamnă Adunarea Ligii Națiunilor, Adunarea Generală a ONU sau Conferința Generală a UNESCO: forul suprem de decizie. În momentul în care devii președintele unei asemenea entități, reprezinți 194 de state membre în cazul UNESCO.
Dar mai sunt doar a cincea femeie în 80 de ani de istorie UNESCO care a condus Conferința Generală.
Deci sunt niște date care, vă spun cu toată sinceritatea, mi-au dat foarte multă emoție, pentru că este o înaltă responsabilitate. Mai ales când ești primul, trebuie să lași o moștenire.
Drept pentru care am vrut să am o președinție foarte activă. Și pot să spun, la final de mandat, că am avut o președinție activă, toată lumea recunoaște acest lucru.
În momentul în care am fost aleasă prin aclamație, deci nu a fost nevoie de vot, de către reprezentanții celor 194 de state, este greu să vă descriu responsabilitatea cu care am privit această încredere uriașă pe care au avut-o în mine.
Nici n-a trebuit să îmi fac campanie, nici România n-a făcut niciun fel de campanie, pentru că n-a avut nevoie. Am câștigat acest post exclusiv pe încrederea și prestigiul pe care le am în cadrul organizației.
Dar asta m-a obligat și mai mult. A fost atât de activă președinția mea, încât toată lumea spune acum, când urmează să fie aleasă una nouă, că am făcut mult mai atractivă această poziție. De ce? Acum, pentru poziția de președinte al Conferinței Generale există cel mai mare număr de candidați în cursă.
O să explic un pic care este structura de conducere a UNESCO. Nivelul suprem este Conferința Generală, care ia deciziile strategice din doi în doi ani și reunește toate statele membre. Pe locul doi este Consiliul Executiv și președintele său. Întâmplător, tot o femeie, suntem conducere feminină la toate cele trei nivele de data aceasta.
Consiliul Executiv se reunește de două ori pe an și ia o mulțime de decizii care sunt menite să implementeze deciziile strategice luate de Conferința Generală.
Iar al treilea nivel de conducere este secretariatul UNESCO și directorul său general. Pentru că secretariatul cheltuiește banii, evident că este mult mai vizibil ca nivel de conducere și multă lumea crede că directorul general, în acest moment doamna Audrey Azoulay, este nivelul suprem de conducere. Nu este așa. Este ca diferența între șeful statului și primul ministru. Funcția executivă.
Anul acesta, se alege câte o nouă conducere la toate cele trei niveluri. La Conferința generală se va decide cine este noul președinte al său, dar și cine este noul președinte al Consiliului Executiv și cine este noul director general.
Pntru funcția de președinte al Conferinței Generale sunt patru candidați, pentru cea de președinte al Consiliului Executiv sunt doi candidați și pentru cea de director general sunt trei candidați.
Revenind la mandatul meu, vreau să știți că am reprezentat cele 194 de state la zeci de evenimente în întreaga lume și la toate evenimentele globale ale UNESCO. Am fost mereu prezentă alături de colegii mei la toate evenimentele.
Chiar în această dimineață (marți, 3 iunie, când a fost realizat acest interviu – n.r.) voi participa la deschiderea Săptămânii Latino Americane la UNESCO, care este o manifestare uriașă, timp de câteva zile este o fiesta continuă și o revărsare de culoare și vibrație extraordinară, spectacole, filme, expoziții, gastronomie, care arată bogăția acestei regiuni.
Am avut mai multe priorități, dar prioritatea absolută a fost una care practic va constitui moștenirea mea principală ca președinte.
Anul trecut am realizat că se împlinesc 100 de ani de la crearea Institutului Internațional pentru Cooperare Intelectuală, braț executiv al Comisiei Ligii Națiunilor pentru Cooperare Intelectuală. Institutul este considerat precursorul UNESCO.
Avea sediul la Palatul Regal din Paris și, fiind brațul executiv al comisiei, beneficia de aura intelectuală extraordinară a acesteia, care conținea printre membrii săi toate geniile timpului: Albert Einstein, Sigmund Freud, Marie Curie, Rabindranath Tagore, Paul Valery, Thomas Mann.
Cine credeți dumneavoastră că a fost cel care a redactat rezoluția prin care s-a născut această comisie? Juristul român Demetru Negulescu.
Cine credeți dumneavoastră că era secretarul acestei comisii? Academicianul român George Oprescu.
Cine era la acea vreme singura femeie care conducea o misiune de reprezentare diplomatică la Liga Națiunilor? Se numea Reprezentanța Permanentă a României la Liga Națiunilor. Poeta româncă Elena Văcărescu.
Nu are sens să mai spun, că știți, că Nicolae Titulescu a fost președintele Adunării Ligii Națiunilor, forul suprem de decizie. Deci o moștenire românească fabuloasă.
Şi atunci am luat decizia ca prioritatea absolută a președinției mele să fie revigorarea dimensiunii acesteia de cooperare intelectuală a UNESCO, considerată de la bun început ca fiind laboratorul de idei al sistemului ONU.
Pentru că din cauza tuturor războaielor și conflictelor care inclusiv în acești ani s-au accentuat, politizarea a contaminat teribil toate reuniunile noastre și dezbaterile, fie pe cultură, fie pe educație, fie pe știință.
Încercând să găsesc câte ceva despre institut, am ajuns în arhivele UNESCO, care sunt în subsolul clădirii sediului central din Paris, care este și acum o capodoperă a arhitecturii brutaliste, inaugurată în 1958 și nerenovată de atunci de profundis. Drept pentru care am descoperit că documentele sunt în condiții insalubre.
Și doar 5 % din arhivele UNESCO, memoria lumii, nu vă pot descrie suficient cât de prețioasă este această memorie, sunt digitalizate. Restul se află într-o stare foarte precară.
Și atunci prioritatea mea a vizat și mobilizarea de resurse pentru a salva arhivele UNESCO.
Am făcut o foarte mare conferință, unde am povestit despre ce a însemnat cooperarea intelectuală acum 100 de ani și ce putem face pentru revigorarea dimensiunii intelectuale. În paralel, am muncit un an și jumătate să conving statele membre să ofere donații pentru salvarea arhivelor UNESCO.
A fost foarte greu, pentru că practic există un mindset al statelor membre, care sunt obișnuite să aloce bani pentru anumite programe pe educație, pe cultură, pe științe naturale, pe mediu, pe libertatea presei, dar nu pentru arhive.
Dar pot spune că deja am bifat prioritatea absolută a președintelui Conferinței Generale, pentru că l-am cunoscut în decembrie anul trecut pe emirul din Sharjah, unul dintre cele mai bogate emirate din Emiratele Arabe Unite, un mare intelectual, aș putea spune chiar un vizionar, care, printre altele, a investit personal zeci de milioane de euro în crearea unui Institut al Limbii Arabe și a realizat primul dicționar complet al limbii arabe. 127 de volume, care sunt în World Guiness Record, și sunt donate UNESCO.
Ei bine, am găsit această minte luminată, care a decis să dea curs rugăminții mele și mi-a oferit mai mult decât am cerut, ceea ce, având în vedere resursele minimale cu care trebuie să ne descurcăm în diplomația română, pentru mine a fost ca o utopie.
Cele 6 milioane de euro pe care le-a donat Alteța Sa vor digitaliza 2,5 milioane de de documente, 125.000 de fotografii în toate formatele, 12.300 de role de film.
Este un lucru extraordinar și vreau să vă spun că sper ca această această inițiativă să fie urmată și de următorii președinți ai Conferinței Generale, pentru că va fi nevoie de resurse permanente.
Ma există un lucru pe care dumneavoastră îl veți percepe cu cel mai mare interes, pentru că vizează libertatea presei. Și asta a fost o reușită recunoscută de toată lumea și sper să fie continuată de succesorii mei.
În fiecare an, pe 3 mai, celebrăm Ziua Internațională a Libertății Presei.
Din păcate, am ratat o șansă uriașă pentru București, pentru că practic, obținusem toamna trecută, înainte de epopeea alegerilor, găzduirea de către București a celebrării Zilei Mondiale a Presei, care se ține în fiecare an în alt stat membru și înseamnă prezența a mii de jurnaliști și activiști în domeniul libertății presei și a libertății de expresie,
Alegerile prezidențiale din România au fost programate exact când trebuia să aibă loc acest eveniment (scrutinul a avut loc pe 4 mai – n.r.)și nu am mai putut să îl ținem la București.
Dar, anul trecut, ca președinte al Conferinței Generale, mi-am contactat omologii, președintele Adunării Generale ONU, președintele Consiliului Economic și Social ECOSOC, președintele Consiliului Drepturilor Omului, și am negociat și am redactat o declarație comună prin care exprimam sprijinul nostru pentru tema principală de anul acesta a Zilei Mondiale a Presei.
Anul trecut am avut ca temă jurnalismul și accesul la informație în contextul schimbărilor climatice, iar anul acesta a fost despre impactul inteligenței artificiale asupra libertății presei. Vă dați seama ce temă de rezonanță pentru noi toți.
Declarația de anul trecut am prezentat-o la Santiago de Chile, unde s-a ținut celebrarea, iar anul acesta în Belgia, pentru că Belgia s-a oferit în ultimul moment, au reușit să repare situația, că noi am anunțat abia la finele lui ianuarie că nu mai putem găzdui la București.
De ce este important acest lucru? Se spune de multe ori că diversele entități ale sistemului ONU nu sunt unite, vorbesc limbi diferite, există o cursă a egourilor instituționale. Ei bine, prin această declarație am arătat câteva lucruri: că președinții organelor alese din sistemul ONU sprijină cauza libertății presei și pot să vorbească pe aceeași voce, pe aceeași limbă, cu același gând pe temele importante și relevante pentru libertatea de expresie.
Şi a fost foarte bine primită.
Voi pleda și în fața succesorului meu pentru a continua această tradiție, pentru că noi trebuie să sprijinim presa în continuu, în acest context atât de complicat în care manipularea a ajuns la niște cote urialșe, o manipulare care nici măcar nu este sofisticată, ci din contră, de o grosolănie, un rudimentarism absolut șocant.
Da, chiar șocant. Cum se adaptează și UNESCO la această nouă realitate a rețelelor sociale, a manipulării în online și a felului cum se face o comunicare astăzi?
Aș dori să vă reamintesc faptul că două dintre cele cinci componente ale mandatului UNESCO sunt comunicarea și informarea. UNESCO desfășoară programe absolut extraordinare pe domeniul libertății presei și libertății de exprimare, are programe speciale pe dezinformare și manipulare.
Vă sugerez să vă uitați un pic, să vă documentați asupra celui mai recent demers în domeniu, un exercițiu de reflecție globală, care se numește Internet for trust. Din păcate, nu este foarte cunoscut și nici nu prea am partener instituțional unic pentru această tematică.
Nu există ca în alte țări o instituție guvernamentală care să se ocupe de aceste chestiuni. Poate că în viitorul apropiat chiar se impune. Experiențele pe care le-am avut în ultimele luni ne arată că trebuie să acordăm foarte multă atenție acestui domeniu.
Și mai ales să nu mai fim atât de descoperiți în fața fenomenului dezinformării și al diseminării urii.
Internet for Trust a reunit, la începuturile sale, acum 2 ani, toți factorii de influență de pe internet, exact pentru a gândi împreună un instrument și niște recomandări. De fapt, asta face UNESCO, face politici.
UNESCO creează politicile pe care le implementează state membre în domeniul științei, în domeniul educației, în domeniul culturii. UNICEF, în domeniul educației, doar implementează și de asta este poate și mai vizibilă în domeniul educației.
Dar tot ceea ce mișcă în lumea asta în aceste domenii este creat la UNESCO, ca politici.
Internet for Trust a început cu o mare conferință globală, unde au venit toate companiile importante, de la Meta, Twitter (la vremea aceea), Google, Microsoft, cei mai mari influenceri ai momentului, inclusiv premianți Nobel pentru pentru pace. Toți factorii posibili care au influență în acest domeniu, cu excepția guvernelor, pentru că s-a vrut un exercițiu de reflecție cu absolut toată lumea: academică, societate civilă, presă, care să gândească niște lucruri înainte ca guvernele să intre în acțiune.
Şi s-au elaborat niște recomandări, orientative, pentru a promova siguranța pe internet, pentru a stopa sau măcar a diminua intoleranța, discursul urii, îngrădirea dreptului la libertatea de expresie.
Dacă veți căuta pe site-ul UNESCO, uitați-vă pe recomandări, că între timp au fost îmbunătățite. Nu pot să fie decât orientative, pentru că fiecare stat membru înțelege libertatea de expresie în felul său.
Nu există o rețetă universală, după cum bine știți, și atunci aceste recomandări ajută statele membre să ia măsuri pe plan național în funcție de cultura locală, în funcție de ce înțeleg fiecare prin aceste concepte.
Practic este un domeniu de foarte acut interes. Mai există, de exemplu, programe de alfabetizare media desfășurate de către UNESCO.
Unul se numește Săptămâna Media, în timpul căreia sunt o grămadă de seminarii, conferințe, traininguri în domeniul media. Deci, veți vedea bogăția extraordinară a ceea ce face UNESCO pentru domeniul dumneavoastră.
Sunteți prima femeie ambasador al României la UNESCO în cei 69 de ani de participare a țării noastre la această organizație. Din păcate, femeile încă au un acces redus în România la nivel înalt, fie că vorbim de politică, diplomație, economie. Inclusiv în Parlamentul actual, numărul de femei este foarte redus, undeva sub 20 %. Cum putem să aducem femeile mai sus în viața publică?
Eu cred că, în primul rând, ar trebui ca femeile să aibă mai mult curaj. Femeile încă sunt inhibate, după 35 de ani de la Revoluția Română, de sindromul Elena Ceaușescu. Trebuie să fie mai neînfricate.
Este absolut fabulos ce fac femeile în businessul românesc. Eurobarometrul spune că cele mai multe femei care conduc businessuri sunt din România, în UE. Mi se pare absolut fabulos că româncele sunt înaintea înaintea țărilor occidentale la acest capitol.
În politică și în viața publică, din păcate, cred că mai dăinuie această inhibiție generată de sindromul Elena Ceaușescu.
Și de asta spun că ar trebui să fie încurajate cât mai multe femei de către colegii lor, cât mai multe femei care reprezintă modele sănătoase și care concurează între ele sau cu ceilalți prin programe, nu prin costul poșetelor. Atunci situația ar fi mai bună.
Dar, în același timp, cred că s-ar impune ceea ce s-a făcut în foarte multe țări deja, respecttiv cote de reprezentare, de 30% în conducerea fiecărei instituții publice.
Totuși, aș reitera îndemnul ca femeile să fie mult mai neînfricate, pentru că sunt absolut excepționale și pot să vă spun cu mândrie că în Ministerul de Externe, de exemplu, am făcut foarte mari progrese.
Femeile nu puteau fi diplomați înainte de Revoluție, iar acum în centrala MAE s-a ajuns la paritate, la nivelul conducerii. Este foarte important.
Exista, înainte de 1989, în Ministerul de Externe această regulă că femeile nu puteau fi diplomat?
Nu era o regulă scrisă, dar nu era încurajată ascensiunea femeilor. A fost cred o singură femeie ambasador, care era secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist, deci nu era diplomat de carieră, pentru că nu erau diplomați de carieră decât extrem de puțin.
Dar, revenind la prezent, repet, inhibițiile încă există în spațiul public și sunt perpetuate de către unii, pentru că este foarte convenabil.
Femeile oriunde au intrat, inclusiv dacă vă uitați în sistemul ONU, când au fost implicate în negocieri pentru pace, au găsit soluții, sunt un atu extraordinar inclusiv în domeniul diplomației multilaterale.
Și de aceea asta mă face să fiu cu atât mai mândră de Ministerul de Externe, pentru că noi cred că suntem printre foarte puținele instituții publice, dacă nu singura, care am ajuns, după cum vă spuneam, la paritate, în centrală, la capitolul management, și creștem ușor, ușor și numărul de femei șefi de emisiuni.
Mă refer nu numai la ambasador, ci și la consuli generali. Suntem între 35% și 40% deja și la acest capitol, ceea ce este mare lucru.
Îmi aduc aminte de anul 1993, când am devenit primul purtător de cuvânt femeie în Ministerul de Externe din toată istoria sa, pentru că înainte de 1990 nu exista purtător de cuvânt, iar femeile puteau să fie cel mult secretare.
Îmi amintesc cum a trebuit să înfrunt cel puțin noutatea, lipsa de obișnuință.
Dragii mei colegi diplomați bărbați nu erau obișnuiți cu o femeie să fie purtător de cuvânt sau orice în afară de secretară.
În 1993, am devenit purtător de cuvân împreună cu Mircea Geoană, domnul ministru Teodor Meleșcanu ne-a numit pe amândoi în această funcție. Și îmi aduc aminte că Mircea nu avea problemele pe care le aveam eu să extragă informație de la colegi.
Eram la doar trei ani de la Revoluție. Până în 1990, secretul și confidențialitatea erau cuvintele cheie în Ministerul de Externe. Cum adică să vină o femeie să-mi ia informația și să o facă publică?
Dar cred că la ora actuală, din personalul Ministerului de Externe, femeile reprezintă cam 60%. Dar referindu-mă la funcțiile de conducere, este mare lucru că suntem la paritate. Instituția noastră este un model demn de urmat.
Dumneavoastră locuiți în București când nu sunteți la post, când nu sunteți în funcția pe care o îndepliniți la UNESCO?
Din 2008 n-am mai trăit mai mult de două luni în București. Eu sunt sătmăreancă, dar mutată în 1984 în București.
Cum ați simțit evoluția Bucureștiului din 1984 până în prezent?
Intru foarte mult în contact cu Bucureștiul, totuși, nu uitați că eu reprezint România și Bucureștiul la UNESCO. Deci sunt foarte mult la curent cu ceea ce se întâmplă acasă. Eu nici nu urmăresc mare lucru din știrile din Franța cât urmăresc știrile din România. Vin acasă cât pot de des, sigur, mă duc și la Satu Mare, acolo unde m-am născut.
Iubesc Bucureștiul, îi iubesc spiritul. Bucureștiul a înviat, l-am cunoscut și înainte de Revoluție, realmente a reînviat, are un vino-ncoace unic.
Mă supără îngrozitor, însă, pentru că tot am vorbit de patrimoniu, faptul că întregul București este mâzgălit.
Eu, care sunt iubitoare de street art, iubesc street art, nu pot să consider mâzgălelile de pe toate clădirile de patrimoniu din centrul Bucureștiului artă. Și nu pot să înțeleg de ce nu se face nimic.
Mă uit la București cu toată dragostea și trec prin filtru dorului și poate că sunt mai tolerantă cu traficul, de exemplu, că doar vin din trafic de Paris, să nu credeți că traficul de Paris este mai simpatic decât cel din București.
Dar, dincolo de faptul că atunci când mă duc acasă, mă bucur atât de mult să fiu acasă și privesc cu ochi mult mai toleranți tot ceea ce se întâmplă, pot să spun că Bucureștiul are un vibe care place foarte mult ochiului străin.
Mă uit și cu ochiul diplomatului, ce pot arăta eu străinului, ca să-l atragă la București și vă spun sincer că aceste mâzgăleli nu ajută deloc.
Sunt atâtea clădiri absolut extraordinare în capitala noastră, care spun povești, care spun o istorie fabuloasă și să le dea Dumnezeu sănătate celor care au reușit să restaureze multe dintre ele, să le dea sănătate și resurse să continue.
Nu mi dau seama cum se poate face, cum poate fi controlat fenomenul.
Trebuie să existe o soluție. Așa ceva nu vezi în Paris, unde clădirile sunt păstrate intacte. E păcat, pentru că este atâta frumusețe care este foarte afectată de aceste exerciții pseudoartistice. De fapt, sunt vandalisme. Nu, nu sunt nici măcar exerciții, este vandalism.
Care este locul dumneavoastră preferat din București?
În afară de acasă, pentru mine Ateneul Român este un loc sfânt, pentru că eu sunt foarte mare amatoare de viață culturală și Bucureștiul, din fericire, are o viață culturală din plin.
Pentru mine, în afară de acasă și de casele prietenilor, de care mi-e dor și când sunt cu ei, ca să nu mai spun de familie, instituțiile culturale sunt cele mai importante.
Dar Ateneul Român…. Eu am călătorit în peste 120 de țări și n-am văzut nicăieri o sală de concerte cu această personalitate artistică absolut fabuloasă. Este de o frumusețe rară, este locul meu preferat din București.
