Într-o hală industrială veche din zona Tineretului, câțiva artiști au transformat, acum zece ani, „dintr-o nevoie organică”, un spațiu de depozitare într-un centru cultural dedicat „teatrului educațional”, adică Replika, un loc unde spectacolele, atelierele și dezbaterile aduc împreună comunități marginalizate și artiști la început de drum, preocupați de teme sociale actuale.
La Replika, teatrul devine o formă de auto-descoperire, unde tineri din diferite medii au avut ocazia să experimenteze, să învețe și să descopere.
Buletin de București a stat de vorbă cu Mihaela Michailov (dramaturg) și Radu Apostol (regizor de teatru și film), doi dintre co-fondatorii Replika, pentru a afla mai multe despre cum a prins viață acest spațiu, despre luptele și visurile care l-au modelat și despre felul în care, timp de un deceniu, Replika a transformat scena într-un loc al dialogului și al comunității.
Centrul de Teatru Educațional Replika a împlinit luna aceasta zece ani de când și-a început activitatea. Un teatru atipic, angajat social, care s-a născut pe Strada Lânăriei din Sectorul 4 al Capitalei.
***
Strada Lânăriei – kilometrul 0 al „teatrului educațional” din București
Buletin de București: Cum a luat naștere Teatrul Replika? Ce v-a inspirat să înființați un teatru educațional?
Centrul de Teatru Educațional Replika a luat naștere dintr-o nevoie organică. După premiera spectacolului Familia Offline (un spectacol în care jucau nouă copii și adolescenți din Cartierul Republica, alături de Viorel Cojanu și Mihaela Rădescu, pe un text scris de Mihaela Michailov, în regia lui Radu Apostol), care a avut loc la Teatrul Foarte Mic, ne-am dat seama că ar fi important să existe un spațiu dedicat unor activități de teatru educațional – spectacole, ateliere, dezbateri, proiecte de intervenție culturală.
Colegii noștri – Viorel Cojanu și Mihaela Rădescu – au căutat spații și până la urmă cel din Strada Lânăriei s-a dovedit cel mai potrivit.
Cum au arătat începuturile acestui proiect și procesul de transformare a unei hale industriale într-un spațiu cultural?
Cu câteva luni înainte de deschidere, în septembrie 2014, am intrat pentru prima dată în acest spațiu. La acel moment era folosit ca spațiu de depozitare. Câteva luni am muncit la reconversia spațiului industrial, într-un teatru.
Proiectul a fost realizat de arhitecta-scenograf Gabi Albu, iar noi ceilalți, Viorel Cojanu, Mihaela Michailov și Radu Apostol am ajutat fiecare cum am putut. Mihaela Rădescu s-a înhămat să convingă firme și oameni care să ne ajute cu materiale pentru că toate costurile efective depășeau bugetul cuprins în grantul pe care l-am câștigat.
O familie (Viorica și Nicu Grigoraș, împreună cu fiul lor), s-a ocupat de pereți, podea, amenajarea spațiului de joc, amenajarea toaletelor, compartimentarea necesară anexelor scenei de teatru. Au muncit zile în șir, cu migală, cu atenție, cu drag real pentru detalii și cu un soi de mândrie și bucurie că munca lor face să apară, pas cu pas, un teatru.
Trebuie spus că am beneficiat de ajutorul nesperat al firmei Caparol, care ne-a pus la dispoziție, pro bono, ca sponsorizare, toate vopselurile necesare pentru pereți, stâlpi, lemnărie etc.
Apoi a urmat partea electrică. Ne doream un teatru în care să nu bâzâie aparatele atunci când folosești concomitent sunet, lumini, video, să nu te bârâie ventilatoarele dimmerilor etc. Am avut șansa ajutorului și expertizei din partea bunilor noștri prieteni și super profesioniști: Ionuț Corpaci și Lucian Moga.
Și am avut șansa ca proiectul de electrică, conceput de inginera Ioana Matei, să fie împlinit prin munca migăloasă și cu suflet a lui Dorin Țintoș și Sorin Chirculescu. Dorin și Sorin au lucrat cot la cot, zi de zi, cu dăruire și mereu atenție la detalii.
Trebuie spus că am avut ajutorul, din nou, nesperat din partea firmei Dafcochim de la Târgu Mureș, a domnului Liviu Cojoc. Fără ajutorul lor nu ne-am fi permis costurile pentru rețeaua electrică.
Și pas cu pas, încăpere cu încăpere au prins contur, prin munca acestor oameni și prin ajutorul primit: firma Sonerg ne-a oferit pro bono linoleumul din hol și de la toalete și mocheta din foaier; firma Sanotechnik ne-a oferit pro bono chiuvetele și scaunele de wc; firma Mons Medius ne-a ajutat pro bono cu realizarea afișajului luminos din stradă, mascatura ușilor de acces, a luminatoarelor; firma Dabov, din Câmpina ne-a confecționat pro bono mobilierul din cabina actorilor și din spațiul tehnic; domnul Sergiu Vereanu ne-a montat pro bono instalația sanitară.
Apoi am primit ajutorul Vavei Ștefănescu, care ne-a împrumutat gradenele pe care le foloseau la MAD (Multi Art Dans – n. red.) și un covor de scenă de la CNDB (Centrul Național al Dansului București – n. red.), impecabil, pe care l-am folosit câțiva ani, oferind în schimb spațiu de repetiții.
Teatrul Ion Slavici din Arad și Teatrul Mic din București ne-au ajutat cu aparatura casată, din care noi am reușit să asamblăm primele proiectoare, incintele acustice etc.
Fundația Centrul Cultural European, UNITER ne-au oferit un ajutor financiar, fix când resursele asigurate de grantul câștigat se epuizau. Iar de la ARCUB, cu amabilitatea Mihaelei Păun și a întregii echipe, am împrumutat scaune pentru spectatori, pe care le-am folosit în prima săptămână.
A urmat o campanie pe Facebook pentru donarea de scaune și oamenii fie au venit cu ele la Replika, fie ne-au donat bani să le putem cumpăra. Am beneficiat de ajutorul foarte multor spectatori, spectatoare, artiști și artiste, regretatul Ștefan Vasilescu, un adevărat maestru de lumini, ne-a ajutat de fiecare dată, când se ivea o problemă, și i-am spus SMURD-ul Luminii, voluntarele de la Red Panda care ne-au ajutat la ultimele detalii de vopsit, curățenie, ultimele pregătiri dinaintea deschiderii.
Și pentru că Centrul de Teatru Educațional Replika avea nevoie de un logo, am avut șansa ca ceea ce noi cream să fie admirat de Vlad Zamfir și Radu Manelici (Asociația de Branding Cultural), care și-au asumat să ne realizeze identitatea vizuală.
Ce ați visat să devină Replika în 2015 și cât de aproape este de acea viziune la 10 distanță?
Ne-am dorit să devină un spațiu exploratoriu în direcția teatrului educațional, în care să producem spectacole pe teme și subiecte ardente, să lucrăm cu adolescenți și adolescente în școli și licee, pe care să îi implicăm în tot procesul de elaborare a unei acțiuni culturale, să jucăm în locuri în care cultura nu ajunge la comunități, dar și în festivaluri reprezentative pentru artele spectacolului, să creăm platforme de artă educațională în care teatrul, literatura și filmul să intre într-un dialog organic, să imaginăm intervenții în școli, să fim prezenți cu proiectele noastre în contexte internaționale.
Ne-am dorit, de asemenea, să propunem principii și valori relevante socio-politic. A fost important pentru noi să creăm un spațiu în care accesul la educație culturală să fie gratuit, pentru că trăim într-o țară în care, pentru multe categorii, cultura este un lux. Obiceiurile de consum cultural sunt determinate, de foarte multe ori, de statutul financiar.
Credem cu tărie că educația culturală ar trebui să fie o prioritate națională, reflectată în programe de anvergură care să aibă o relevanță sistemică.
O altă dorință a noastră a fost să deschidem spațiul către artiști și artiste la început de drum. Suntem conștienți că este foarte complicat să debutezi și că începutul e dificil. De aceea, ne-a preocupat să oferim contexte de creație unor debutanți și debutante, care să aleagă tipul de proiect care îi/le provoacă și să îl poată realiza.
Am reușit, credem noi, ca în acești 10 ani să imaginăm un design cultural incluziv, în care categorii invizibilizate să își găsească un cadru de reprezentare.
De ce Replika? Ce poveste are acest nume?
Replika este o asociație culturală, înființată din 2011, de Viorel Cojanu și Mihaela Rădescu, actori la Teatrul Mic, cu care tandemul regizor-dramaturg, Radu Apostol și Mihaela Michailov a colaborat încă de la primele proiecte de teatru educațional.
De ce Replika, cu „k”? Pentru că numele „Replica” era deja luat… Ne-am dorit o asociație prin care să dăm replică artistică problemelor comunității.
Motto-ul nostru, inspirat de Shakespeare, din piesa Hamlet: „Replika – an Artistic Mousetrap for community issues”. Ideea de a identifica teme ardente, sensibile care scindează societatea și prin metodologia teatrului educațional să generăm spectacole, intervenții culturale, care au la bază cercetarea artistică și astfel să creăm un spațiu de reflecție.
Cine sunt oamenii din spatele Centrului Replika și cum contribuie în acest proiect?
Inițial, în spatele Centrului de Teatru Educațional au stat co-fondatorii/co-fondatoarele lui: Radu Apostol (regizor, co-director artistic), Viorel Cojanu (actor, manager), Mihaela Michailov (dramaturgă, co-directoare artistică) și Mihaela Rădescu (actriță). Ne-a fost aproape când am intrat în spațiu și Maria Mandea – artistă multidisciplinară.
Apoi, încă din faza de amenajare a spațiului, ni s-a alăturat Gabi Albu – arhitectă și scenografă. Ulteior a venit spre noi și Elena Găgeanu – artistă video. În anumite perioade, actrițele Katia Pascariu și Silvana Negruțiu și teatroloaga Denisa Neațu au fost alături de noi, în echipa Replika. În ultima vreme ni s-au alăturat teatroloaga Anna Aroș, care se ocupă de PR-ul Replika, regizoarele Tania Drăghici și Larisa Popa, care sunt implicate în mai multe proiecte în acest moment.
Care au fost provocările de care v-ați lovit în acești 10 ani?
Cea mai mare provocare ține de continuitate.
Cum poți să imaginezi un traseu de persistență culturală, în absența unor finanțări care să nu te mențină într-o stare de dependență continuă?
Este extrem de complicat să reziști și să îți păstrezi entuziasmul când nu ai siguranța unor finanțări permanente. Modul nostru de funcționare – faptul că am putut plăti în fiecare lună chiria și utilitățile – a depins și de o administrare pe care ne-am permis-o.
Faptul că suntem toți/toate angați/angajate ne-a permis ca o parte din onorariile noastre să le donăm pentru chirie. Asta vine, pe termen lung, cu o inerentă uzură și epuizare, pentru că muncim mult în mai multe părți.
O altă provocare constantă a fost să menținem, atât cât am putut, o echipă solidă, conștientă că trebuie să se implice în mai multe activități.
Practic, la Replika, nimeni nu e doar artist/ă. Ne modulăm continuu prezența în funcție de ce avem de făcut și, cum avem foarte multe de făcut, ne împărțim între curățenie, întreținerea spațiului, aplicații, implementat proiecte, întâlniri cu artiști și artiste care colaborează cu noi, ședințe organizatorice, deconturi etc.
Faptul că e nevoie să fim parte din toate aceste activități poate fi uneori epuizant, însă e singurul mod în care putem continua să existăm.
„Nu doar pentru publicul de mâine, dar mai ales pentru cel de azi”
Cu ce se diferențiază un teatru educațional față de alte teatre?
În primul rând are o identitate mai pregnant conturată, definită în jurul unui concept, cel de teatru educațional. Ținând cont de faptul că ne-am dorit, încă de la început, să imaginăm un spațiu de direcție, care să nu fie doar un alt teatru bucureștean, pentru noi denumirea a fost esențială.
Teatrul educațional își propune să abordeze problematici acute, contradictorii, ale realităților noastre și să le exploreze într-un cadru artistic în care artiștii/artistele, comunitățile și grupurile pe care le cercetează, alături de spectatori și spectatoare, se educă reciproc.
Spectacolul de teatru educațional devine un context de analiză și reflecție prin care ne educăm înțelegerea complexă a paradoxurilor din jurul nostru. Pentru noi, calitatea teatrală a fiecărui spectacol este la fel de importantă ca miza lui educațională. Petrecem luni de zile documentându-ne, apoi gândim întregul concept teatral, integrând părți semnificative din documentare.
Multe dintre spectacolele noastre sunt jucate la sediu, în turnee naționale și internaționale, în școli și licee. De-a lungul celor 10 ani am conceput, de asemenea, proiecte de intervenție culturală în licee, ateliere și spectacole-lectură în care am implicat copii și adolescenți, din dorința de a fi permanent conectați la mediul educațional.
Cum se construiește un spectacol cu relevanță socială? De unde porniți?
Pornim de la o temă, de la un subiect care ne frământă, care ne incită și ne provoacă să ne confruntăm cu stereotipuri, prejudecăți, contradicții.
După ce am identificat ce ne doare personal, social și politic, începem un amplu proces de documentare. Luni de zile ne documentăm intens. Facem interviuri, abordăm cât mai multe persoane care ne pot oferi o perspectivă nouă asupra temei pe care o abordăm.
E important ca uneori să nu fim de acord noi, ca artiști și artiste, cu unele perspective, ca să putem înțelege amploarea unei problematici și să pluri-contextualizăm punctele de vedere. Citim studii, mergem în arhive, consultăm specialiști și specialiste care ne pot oferi o bază consistentă de informații.
Apoi ne gândim cum să construim textul și reprezentările teatrale, în așa fel încât să fie surprinzătoare și paradoxale.
Ne educăm constant și noi ca artiști și artiste și încercăm să le propunem și publicurilor modalități de aprofundare a unor realități care par, la o primă decantare, clare. Ne preocupă zonele de umbre din aceste clarități, felul în care o realitate se sub divide în cauze și efecte extrem de diferite în funcție de cine o percepe și cine o povestește.
Ce rol joacă publicul în spectacolele voastre?
Ne interesează mult cum este perceput un spectacol. Tocmai de aceea organizăm, de multe ori, dezbateri post-spectacol în care intrăm într-un dialog onest cu spectatorii și spectatoarele.
Vrem să aflăm nu doar dacă le-a plăcut sau nu, ci dacă i-a incitat, dacă i-a provocat o anumită abordare, dacă au rămas cu ceva, dacă au reflectat la anumite aspecte după ce au văzut spectacolul.
Încercăm, de asemenea, să ajungem cu unele dintre spectacolele noastre în școli și licee, pentru că în acest fel putem vedea mai bine care e impactul unor creații pe teme educaționale în locurile direct relaționate cu aceste teme.
Centrul Replika promovează ideea de artă participativă. Cum ați defini acest concept și ce îl diferențiază de alte forme de teatru?
Teatrul participativ este forma de teatru care își extrage temele și subiectele din realități tensionate ale lumii actuale și participă la dezbaterea lor prin modalități artistice.
De asemenea, își extinde aria de prezență în medii diferite și interferează cu categorii de publicuri marginalizate.
Aveți un exemplu concret de spectacol sau proiect în care publicul a jucat un rol activ?
Totul este foarte normal (regizat de Leta Popescu, pe textul Alexei Băcanu, scenografia: Gabi Albu, cu Silvana Negruțiu și Viorel Cojanu) a fost gândit în raport imediat cu spectatorii și spectatoarele.
Adolescenții și părinții erau despărțiți de o cortină și răspundeau la diferite întrebări pe durata spectacolului.
Se crea o relație cu totul specială între aceste două lumi care deveneau extrem de curioase să afle detalii intime despre primul sărut, primul moment în care au aflat despre sex.
Spectacolul miza pe această apropiere care era mediată de întrebări și răspunsuri. Au fost părinți care, după spectacol, ne-au spus că au mers acasă și au discutat mult mai direct despre sexualitate cu copiii lor.
Bucureștiul este divers când vine vorba de comunități marginalizate. Cum reușiți să aduceți oameni din diferite medii la spectacole?
Tema și subiectul sunt importante. Și, bineînțeles, faptul că noi mergem spre aceste comunități.
La spectacolul Foamea noastră cea de toate zilele (text Peca Ștefan, regia Radu Apostol, Ana Mărgineanu), au venit persoane vârstnice din centre de îngrijire pentru bătrâni unde avusese loc documentarea.
La Povești invizibile (text Mihaela Michailov, regia Selma Dragoș), realizat în co-producție cu Teatrul GONG din Sibiu au fost prezenți adolescenți din școli speciale pentru persoane cu deficiențe de vedere, spectacolul având în centru raportarea la ele și percepția lor socială.
Sigur că ne-ar plăcea să aducem și mai multe grupuri și comunități vulnerabilizate la spectacolele noastre și simțim, de multe ori, că nu reușim să ne mobilizăm așa cum am vrea.
Însă devine foarte greu când un număr mic de oameni face tot.
Dacă ați putea schimba un singur lucru legat de accesul la cultură în Capitală, care ar fi acela?
Ar fi poate relevant să existe o politică culturală locală care să încurajeze toate instituțiile de cultură să creeze programe de educație culturală gratuite. Până la urmă o instituție publică de cultură ar trebui să aibă și o misiune educațională.
Nu doar pentru publicul de mâine, dar mai ales pentru cel de azi.
De asemenea, ar fi important să apară centre culturale în cartiere, spații care să aibă o viziune educațională pe termen lung și să ofere diverse tipuri de activități.
În București avem un singur teatru de cartier – Teatrul MASCA. Este foarte puțin. O familie cu venituri chiar și medii nu va veni decât rar – dacă va veni – să vadă un spectacol de teatru în centru.
Când am lucrat la Familia Offline, părinții copiilor nu știau unde este Teatrul Național. De ce ar fi știut când toată viața lor era în cartier și când o ieșire în centru îi costa enorm în raport cu veniturile lor? Accesul la cultură înseamnă politici culturale incluzive.
În ceea ce ne privește, ne-am dori să existe cadre de finanțare mai stabile care să ne permită să ne putem desfășura activitățile mai puțin constrânși de termene foarte strânse.
Un spațiu are nevoie de fonduri pentru infrastructură și mentenanță. Din păcate, așa cum sunt acum gândite acum, finanțările răspund unui peisaj de acum 10 ani.
