O competiție înseamnă multă muncă, dar mai ales multă presiune psihologică asupra concurenților. Să pierzi, după ce te-ai pregătit în sute de ore de antrenamente, sacrificând părți din viața ta, nu este ușor de acceptat. Dar, uneori, nici să câștigi nu îți asigură liniștea. Din contră, intervine teama de a nu dezamăgi ulterior, căci consacrarea vine la pachet cu creșterea așteptărilor celorlalți de la tine.
În aceste condiții, pentru prima dată în istoria sa, la ediția din 2024, Concursul internațional George Enescu a avut sesiuni de well-being pentru concurenți, susținute de muzicoterapeuta și pianista Angelica Postu și de către Anca Maria Cristescu, specializată în fiziologie muzicală.
Sesiunile au fost organizate atât pentru cei care au participat în competiție, cât și pentru participanții la master-classul de interpretare dirijorală, instrumentală și aprofundare în studiul muzicii.
Buletin de București a discutat cu Angelica Postu despre ce au însemnat aceste sesiuni de well-being la Concursul Enescu 2024, de ce a fost ales această titulatură care poate fi percepută greșit din afară și care au fost rezultatele obținute.
Buletin de București a fost partener media al Concursul Internațional George Enescu 2024.
Buletin de București: La Concursul Internațional George Enescu de anul acesta, a fost pentru prima dată la nivel mondial când o competiție internațională de muzică a avut sesiuni de well-being pentru concurenți. Ce a însemnat, concret, un astfel de program? Ce ați făcut pentru muzicieni?
Angelica Postu: Am ales cu o oarecare grijă termenul de well-being pentru muzicieni, pentru că nu am dorit să folosim cuvântul „terapie”, căci nu vindecăm pe cineva și nimeni nu vine cu o diagnoză.
Le-am oferit doar un spațiu în care să poată să comunice despre experiența pe care au trăit-o. Sesiunile au avut loc în ziua în care muzicienii au mers la feedback-ul cu juriul și în ziua în care trebuiau să treacă în a doua etapă.
Eu și colega mea Anca Cristescu, care face fiziologie muzicală, am pregătit camerele deschise, să spunem așa, pentru sesiuni de grup. Fiind un proiect pilot, ne-am dat seama că trebuie să ne și apropiem de concurenți, să ne prezentăm, să vorbim cu ei.
Iar eu am început această apropiere deja din zilele de dinainte de concurs. Am mers la ei, m-am prezentat, i-am întrebat cum se simt, am făcut o scanare a stărilor celor pe care i-am întâlnit.
Foarte mulți din ei erau destul de timorați, preocupați, mi-au spus că nu le vine să creadă că există o astfel de sesiune de training pentru muzicieni. „Avem nevoie de asta”, mi-au spus.
Practic, au proiectat foarte mult în viața lor de muzicieni nevoia acestui contact, care începe treptat, cu pași foarte, foarte mici, să devină mai normal.
Începem să vorbim mai mult despre aceste aspecte, pentru că observăm că muzicienii sunt mai predispuși la reacții cauzate de anxietatea de performanță, de scenă, sunt mai predispuși să dezvolte depresie, tulburări de alimentație sau de personalitate din cauza acestei pregătiri atât de intense și din cauza identificării vieții personale cu cea profesională.
Este o contopire, cele două luni se contopesc și nu există timp liber în afara cântatului, nu există timp liber în afara studiului. Există viața de dinainte de concurs și viața de după concurs, un tot unitar.
Presiunea unui concurs este foarte mare, am constatat, pentru că toți cei cu care am făcut interviuri mi-au declarat că au urât, de fapt, astfel de competiții, le-au văzut ca pe o participare necesară să te afirmi, dar nu ca pe una care să le facă plăcere. Presiunea unui juriu și a faptului că nu trebuie să greșești deloc este uneori prea mare.
A unui juriu care este îndreptățit să te judece. Tu te pregătești câte șapte ore pe zi de unul singur și brusc ești în fața acestei scene, în care ești total nefiltrat, ca și cum ai fi dezbrăcat, și te expui, ești foarte, foarte expus și este o presiune foarte mare.
Am întâlnit în aceste sesiuni și muzicieni care mi-au spus că au cântat cu plăcere. Dar i-a surprins faptul că nu au fost aleși.
Sunt foarte mulți factori care țin de această alegere pentru etapa următoare. Este un juriu compus din 10 membri, fiecare are o altă părere, o altă așteptare, o altă dorință de la muzicienii din fața lor.
Îmi aduc aminte de un băiat care, în ciuda faptului că trecuse în etapa următoare, a venit la noi și a spus că are 16 ani și că este prima dată când participă la un un concurs.
Eu încerc să mă concentrez pe lucrurile pozitive care se întâmplă în aceste sesiuni, pentru că nu avem timp să dezgropăm momente care să fie esențiale în dezvoltarea lor de muzicieni și pe care să le înțelegem și să le rezolvăm terapeutic.
Prin urmare, l-am întrebat ce este pozitiv în această experiență și el a răspuns că este pozitiv că a trecut în etapa a doua, „este suficient pentru mine”. Așadar, cu o viziune foarte concentrată pe un rezultat pozitiv.
Însă am întâlnit muzicieni care erau destul de afectați de rezultat și nu se așteptau. Mai ales că tu te pregătești să cânți un concert cu orchestra la finalul celor patru etape, deci volumul de muncă investit este colosal. Și când eșuezi, întrebarea este „Ce fac cu această dezamăgire?”
Ce fac cu faptul că am fost evaluat ca nefiind capabil să trec mai departe, lucru care era totuși destul de probabil, căci concurența era de trei pe un loc?
Este foarte greu să procesezi un eșec și începem să ne uităm la cum s-a simțit fiecare, ce a făcut această experiență din fiecare, ce ar putea să învețe pentru mai departe.
Acesta este conceptul de reziliență pe care studiile îl demonstrează ca fiind foarte benefic pentru muzicienii clasici, profesioniști: ce fac cu o experiență în care am „eșuat”? Cum merg mai departe? Este pentru mine un moment de cotitură? Să continui pe acest parcurs care este atât de intens, care mă provoacă și mă aduce pe niște culmi pe care nu le cunoșteam despre mine, în niște colțuri întunecate?
Este deopotrivă emoționantă, dar și provocatoare această clipă pentru muzicieni și cred că este foarte important susținerea pe care o primesc în această zi care este atât de dificilă, în care nu mai există cale de întoarcere.
„N-am trecut mai departe!”. Ce fac cu cu emoțiile și cu stările?
Pentru asta există foarte multe tehnici pe care le împrumutăm din psihoterapie, le împrumutăm din psihologia pentru sportivi.
Toate studiile care apar acum, adresate muzicienilor, sunt comparate cu studiile care se efectuează pentru sportivi, pentru încetinirea bătăilor inimii, reducerea senzației de mâini traspirate, de gură uscată, toate acele simptome pe care descriu muzicienii că le au înainte să intre pe scenă.
Deci nu este doar o discuție, sunt și niște tehnici fizice, să le spune așa?
Da, neapărat. Acest proces este foarte individual, este foarte important contactul individual cu fiecare și nu există o rețetă de genul „muzicienii, înainte de concurs, ar trebui să facă asta”.
Totuși, prima tehnică este aceea de conștientizare intenționată. Mă confrunt cu gândurile negative, nu ignor anxietatea, pentru că face parte din mine.
La ceea ce asistăm acum, valul acesta de a vorbi mai deschis despre anumite temeri, are un impact foarte mare asupra conștientizări și asupra faptului că trebuie în primul rând să fim sinceri cu noi înșine.
Am o anumită stare, ce fac cu ea? Pun nisip peste ea și nu vorbesc? Sau mă confrunt cu emoțiile cele mai profunde, într-o clipă sinceră și acționez? Acesta este procesul și aceste acțiuni sunt diverse.
Este o disciplină nouă, încă se definește?
Există la nivel european mastere de psihologia muzicianului, există mastere de fiziologie muzicală. În România, noi încă dezvoltăm. Am mai multe colege în țară, care încep să se preocupe de aceasta.
Studiile arată că este foarte important ca psihologul care intră în contact cu muzicianul profesionist să aibă el însuși experiență scenică, să fi trecut prin acest procedeu.
Întâlnesc la sesiunile individuale muzicieni care îmi spun „Eu merg la terapeut, dar nu mă înțelege în acest aspect. Nu înțelege de ce îmi fac atât de multe gânduri, de ce nu pot să dormi noaptea, de ce mă doare stomacul înainte să intru pe scenă”.
Nu înțelege simptomatica, înțelege că este presiune, dar netrăind pe scenă și necunoscând relaționarea strânsă cu profesorul de instrument, presiunea pe care o reprezintă un concurs, cât de mult, cât de important este să te afirmi la acel concurs pentru mai târziu.
Și cred că este o nișă care are foarte mult potențial să se dezvolte de sine stătătoare și vedem deja niște mici semnale: muzicieni care merg cu un terapeut la concurs sau la festival, apar seminarii în cadrul universităților de muzică, workshop-uri, apare această igienă psihologică de a înțelege un anumit fenomen, să înțelegem ce înseamnă anxietate și să nu spunem că avem tulburare de anxietate în orice ocazie.
Poate este doar o reacție iminentă la faptul că urmează o situație care nu este plăcută.
Folosim foarte des în limbajul cotidian foarte mulți termeni care nu sunt reali – bipolar sau depresiv.
Muzicienii trebuie să înțeleagă prin această igienă psihologică pot să depisteze mai ușor ce întâmplă cu ei, ce pot să facă.
CITEȘTE ȘI: Violonista Mihaela Martin: În continuare este foarte mult talent în România, însă nu este cultivat
Nu e suficient, așadar, să fii doar psiholog, trebuie să ai și o pregătire în zona muzicii ca să înțelegi? Deci este o ultra-specializare.
Eu am studiat pian și psihologie, iar pasiunea mea a fost muzicoterapia. M-am specializat în muzicoterapie, iar în contactul cu pacienții, la spital, am întâlnit deseori și muzicieni profesioniști și mi-am dat seama că este o altă cale, o altă ramură a muzicoterapiei, și pot să folosesc cunoștințe de acolo.
Nu o numim muzicoterapie, pentru că nu intrăm într-o relație terapeutică, cum spuneam, în care pacientul să vină cu o afecțiune. Cred că vom rămâne mai degrabă în zona de prevenție și în zona de clarificare.
Iar prevenția, în momentul actual, în cadrul recomandărilor făcute de Organizația Mondială a Sănătății, este pe un loc din ce în ce mai înalt.
Uniunea Europeană a publicat în 2023 un studiu despre well-being-ul muzicienilor clasici, profesioniști, și despre tehnicile care sunt potrivite, conform studiilor și proiectelor pilot care s-au făcut la nivel european.
Urmărește ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani, iar tehnicile care par să funcționeze sunt tehnicile de respirație, de relaxare musculară progresivă, de antrenament cognitiv-psihologic, cu afirmații pozitive.
Sunt tehnici care țin de explorarea gândului și a fricii. Multe dintre ele sunt asemănătoare cu ceea ce se întâmplă la sport, cum cum spuneam mai devreme.
O altă ramură este aceea a psihologiei pozitive, care s-a dezvoltat în ultimii 20 de ani, pornind de la psihologul american Seligman, care a scris primul tratat de psihologie pozitivă și care se concentrează pe punctele forte ale celui care vine la tratament.
Dar această denumire de well-being este inspirată? Publicul o poate percepe ca fiind ceva superficial. Din ce am înțeles, când s-a luat decizia de a fi introduse aceste sesiuni de well-being la Concursul Enescu, a exist o reacție a celor din jur de tipul „dar ce mai este și treaba asta?” Mai ales că acest cuvânt, well-being, este folosit și de foarte mulți impostori.
De fapt, este o știință în sine, este un cumul din aceste laturi despre care vă spuneam, procesul de auto-cunoaștere, dezvoltarea personală…. Pentru acest proiect pilot am ales o intrare ușoară, alunecă ușor acest termen.
Este adevărat că ne confruntăm cu un val de impostură, de foarte mult „coaching”. Sunt foarte multe laturi care ar putea să ne ducă cu gândul la ceva superficial.
Eu, în seminarul pe care îl susțin la Universitatea Națională de Muzică și în cursurile cu studenții, am numit-o „sănătatea emoțională a muzicianului”, pentru că eu nu fac doar un antrenament mental, nu antrenez gândul non-stop, mă preocupă și reacția fizică, și reacția emoțională, niște colțuri la care mai greu ajungem, și vin și cu o soluție.
Așadar, sănătatea emoțională a muzicianului nu înseamnă…, pentru că sănătate, de fapt, nu înseamnă doar dispariția sau absența bolii. Sănătate înseamnă holistic să mă simt conectat, ce gândesc, ce simt, ce-mi transmite corpul.
Ridicarea acestei conștientizări despre faptul că muzicienii sunt în primul rând oameni și apoi performeri, apoi transmițătorii muzici citite și simțite ne face să înțelegem că acest proces de autocunoaștere începe de dinainte să te așezi la studiu.
Or, asta este ceea ce încercăm să facem de fiecare dată. Unii dintre ei au fost chiar surprinși, la sesiuni, au spus: „Nu m-aș fi gândit că trebuie să acord așa de multă atenție, de exemplu, respirației”. Apoi vezi pe scenă că presiunea le blochează o respirație fluidă.
Și cred că este foarte important să știm că nu pentru toată lumea este benefică o astfel de sesiune.
Eu nu militez pentru o introducerea terapiei sau a unui seminar de sănătate emoțională a muzicianului pentru toată lumea, nici pe termen lung.
Dar cred că un contact și o explorare a acestor gânduri este benefică și are impact preventiv.
Poate voi ajunge mai târziu într-o stare în care mă voi cufunda în gândurile mele, mă voi cufunda într-un sentiment de neajutorare. Iar aceste sesiuni poate o să mă ajute. Poate o să spun: „Am încercat atunci acest exercițiu și m-a ajutat. Hai să încerc pentru 30 de zile să schimb ceva”.
Cred că ne deschide foarte mult orizontul. Eu am cunoscut, la muzicoterapie, o lume aparte și a trebuit în primul rând să învăț să mă cunosc pe mine și relația mea cu muzica. Pentru mine a fost foarte benefic.
Muzicienilor le spun că nu am o rețetă și nu știu ce i-ar ajuta, dar trebuie să învețe să fie deschiși să încerce. Încearcă asta și cealaltă, scrie pe hârtie, important este să conștientizezi momentul prezent la studiu.
Să nu fii de la studiu în stare de flow, în această fluidizare, pentru că ai nevoie de o bază care să te salveze pe scenă când emoționalitatea este de zece ori mai înaltă și pulsul cardiac este mai înalt, iar corpul transmite semnale că te afli în starea de luptă.
Cred că este, într-adevăr important. Eu, fiind o persoană emotivă, de exemplu, am riscat să pierd anumite lucruri nu pentru că nu știam, ci pentru că mi se bloca mintea, practic.
Trebuie să faci un pas înapoi și să vezi cum poți să regăsești calea către tine, către mintea ta limpede, să ai convingerea că vei ieși din această situație, că niciun rezultat nu este final și ireparabil.
Să mă întorc un pic la rădăcini. De ce fac asta? Ce însemnătate are pentru mine muzica? Să filozofez un pic, poate să-mi dau voie, iar dacă eu nu-mi dau mie voie, atunci cum să fiu eligibil să transmit un mesaj de o asemenea emoționalitate celor din jur?
Spuneați că au fost sesiuni pentru concurs și sesiuni pentru master class. Care a fost diferența?
S-a făcut această diferențiere pentru că ne-am gândit că la master class-ul de dirijat să introducem două sesiuni sub formă mai mult de conferință, în care să abordăm anumite teme, precum concentrarea, stage fright, eu am vorbit chiar și despre creativitate, despre ceea ce ne menține creativi în această lume, de unde îmi permit să îmi iau o doză de inspirație.
Iar acest lucru l-am prezentat prin prisma faptului că observ deseori la foarte mulți muzicieni că renunță la hobby-uri, renunță la lucrurile pe care le fac cu plăcere, din dorința de a se implica și mai mult timp la studiu.
Iar acest lucru de multe ori ne privează de o lume unde făcem cu plăcere ceea ce făcem și în care puteam să ne scufundăm într-o minte limpede, care să producă mai multă creativitate și care poate să inspire.
Orice poate să mă inspire, până la urmă, și jocul, de ping-pong, și o vizită la muzeu. Am mizat foarte mult în această direcție: luarea de pauze conștiente și îndepărtarea de o autocritică neconstructivă. Este nevoie de o autocritică pragmatică, pe care s-o transform în a face ceva, în a lua acțiune.
Iar hobby-ul nu trebuie să fie o recompensă, trebuie să fie o normalitate în viața muzicianului, o sursă de inspirație, o oază de liniște, de pauză. Pauză benefică.
Pauzele benefice din ziua de astăzi sunt înlocuite cu statul pe rețelele sociale și, cumva, ne-am îndepărtat de lucruri simple, cum ar fi chiar statul pe bancă.
CITEȘTE ȘI: Violoncelistul Valentin Răduțiu: Este esențial ca muzica să fie într-o dezvoltare continuă
Ceea ce spuneți este chiar mai util în România, de exemplu, pentru că școala românească de muzică este mult mai orientată spre competitivitate și spre rezultat decât cea occidentală. Din discuțiile pe care le-am avut cu muzicieni profesioniști, elevii de la școli de muzică sunt împinși foarte mult spre concursuri. Dar participarea la concursuri este pentru copii o povară.
Există o vârstă la care să participe la astfel de sesiuni de well-being? La ediția din acest an a concursului Enescu, de exemplu, au fost concurenți de la 12-13 ani până la 35 de ani. Se aplică tuturor, se adresează tuturor?
Eu cred că conștientizarea anumitor gânduri se aplică tuturor. Profunzimea până la care merg în aceste sesiuni se aplică în în funcție de vârstă.
La ultimul proiect pe care l-am făcut la Timișoara, în cadrul Festivalului Eufonia, am făcut o limitare de grupe, pentru că mi-am dorit într-un fel să-i protejez pe cei mai mici de presiunea aceasta a întrebării „Ce fac mai departe? O să obțin un post la orchestră?”
Am împărțit un pic grupele, pe cei de liceu i-am separat de cei de facultate, pentru că este foarte important să știu să rămân în proces.
Compararea prin mediile digitale, tinerii văd că alți tineri au ajuns să aibă o carieră și să performeze la 18 ani, îi face să se îndoiască de calitățile proprii și să se sustragă de la proces.
Or, este foarte important să rămân în proces, să fiu elev, să învăț, să mă duc la competiții, să am un eșec. Este parcursul meu și trebuie să văd cum cum îl port mai departe.
Dar am cunoscut și tineri de vârste mai mici care își pun probleme importante.
CITEȘTE ȘI: Violonista Maria Marica, câștigătoare a Concursului Enescu: „Nu am timp să spun altceva decât adevărul”
Cred că pentru cei care sunt acum la 10, 15, 17 ani, este mult mai mare presiunea să performeze, pentru că, într-adevăr, din cauza acestor rețele de socializare în care cumva se vede o latură ușor falsă a vieții, căci oamenii își prezintă doar succesele acolo și ascund eșecurile, există o nerăbdare de a ajunge mai repede la rezultate, s-a diminuat răbdarea de a crește lent, de a trece prin anumite trepte care să te ducă, în timp, la performanță.
Presiunea pe ei este să demonstreze foarte repede, la 20 și ceva de ani, ceea ce cumva cred că este împotriva firii umane.
Cred că putem să împrumutăm din mentalitatea de mai târziu, că vreau să rămân în acest proces și să mă țin de el, să evit această comparare, să limitez poate accesul la spațiile digitale, care sunt așa de glorioase și așa de strălucitoare și să învăț ce să fac cu eșecul. Cred că asta este benefic și pentru cei mai mici.
Ce înseamnă, de fapt, acest eșec, ce înseamnă pentru mine, în parcursul meu de mai departe? Și să normalizăm eșecul, ca pe ceva care nu are alt rol decât să mă învețe ceva.
Este neplăcut, pentru că eșecul apare odată cu dezvoltarea ego-ului, cu formarea personalității, care se tot dezvoltă până pe la 18 ani.
Dar să știu să diferențiez între o anumită așteptare pe care o am eu, o anumită așteptare pe care a avut-o mediul înconjurător, pe care au avut-o părinții, pe care a avut-o profesorul, cu care eu, ca muzician, sunt conectat cel puțin 4h/săptămână.
Acesta din urmă este un contact individual foarte frecvent, mă vede în toate laturile mele și totuși pe scenă nu am ajuns încă la acel punct în care să mă eliberez de această legătură cu profesorul, cu părinții, toate aceste influențe care sunt în jurul meu.
Și totuși să găsesc cumva, în această avalanșă de stări, bucuria pentru ceea ce fac, dar o bucurie căreia să-i dau voie să capete diverse forme.
Nu s-a pus accentul pe această latură până acuma. Practic, până acum conta doar dacă un concurent trece mai departe și atât. Dar presiunea unui concurs este foarte mare. Mă uitam inclusiv la finalele de la ediția din acest an a Concursului Enescu, au fost de nivel foarte înalt. Dar chiar și dacă ai ajuns în finală, care este o reușită în sine, tot poți percepe necâștigarea locului I ca pe un eșec.
Am vorbit chiar și cu cei care au câștigat, eram curioasă să știu ce fac în zilele de după finală. Și cred că este un amestec între epuizare, bucurie și o incapacitate de a realiza imediat ce s-a întâmplat și ce a fost cu acest parcurs.
Pentru că nu-ți iei acest timp, trebuie să studiezi, trebuie să performezi, trebuie să fii la nivelul cel mai înalt.
De aceea spun că este util să-și construiești niște ritualuri de dinainte să ajungi în acel moment din concurs. Te ajută foarte mult, pentru că nu ți le va lua nimeni în aceste clipe intense.
Voi fi conectat cu mine prin niște exerciții de respirație, printr-o meditație sau citind o pagină de carte în fiecare zi, să am ceva pe care să nu mi-l ia nimeni, ca să am timp să mă întorc la mine și să-mi dau seama: „Wow, în ce prag am ajuns. Ce fac acum?”
Rămân conectat cu mine și cu această liniște.
Povesteau unii muzicieni că își doresc să aibă o pauză. Sunt curioși cum arată orașul în care au fost la concurs, pentru că n-au apucat să-l vadă, să se plimbe puțin pe străzi, să cunoască.
Iar la cei care nu au trecut mai departe, desigur că primul instinct era să-și dorească să plece cât mai repede, să nu mai rămână aici, să fugă de locul unde s-a produs decepția. Cred că este pentru fiecare diferit.
Și câștigarea unui premiu poate fi o povară, pentru că în momentul în care ai câștigat un premiu, devii conștient că de acum încolo se așteaptă un anumit nivel de la tine, ceea ce poate fi o presiune mai grea. Presiunea de a nu dezamăgi după ce ai câștigat o competiție este poate chiar mai mare.
Cred că nu este greșită auto-chestionarea și îndoiala în orice clipă a carierei. Nu putem să ne comportăm ca și cum este firesc să fii întotdeauna la cel mai înalt nivel. Trebuie să-mi dau voie să fiu într-o perioadă de lipsă de creativitate, de lipsă de motivație.
Nu suntem niște mașini. Și nici nu vrem, pentru că există această speranță că sunt anumite laturi care niciodată nu vor putea fi prevăzute de robotică, cum este această îndoială și această clipă în care mă întreb despre anumite ascunzișuri, în care reacționez așa cum nu se așteaptă nimeni, acest imprevizibil al sentimentelor și această căutare continuă de afla ce înseamnă asta pentru mine.
Cât durează o astfel de sesiune de well-being?
Variază între jumătate de oră și o oră. Este suficient pentru contextul de aici (Concursul Enescu – n.r.), adică este mai bine decât deloc.
Am stat cam o oră, întâi am explorat povestea, apoi am înfruntat fricile și apoi am trecut la ceva concret. Am făcut cu ei exerciții de percepție a mediului înconjurător, exerciții de respirație, le-am recomandat aceste exerciții de relaxare musculară progresivă care se găsesc online.
Internetul este plin, este o avalanșă de mindfullness, de relaxare și de gândire pozitivă. Important este unde este locul acestei tehnici în viața mea. Care este clipa. Și acest lucru nu-l pot ști decât dacă încerc, dacă explorez.
