Violonista Mihaela Martin este unul dintre cei mai apreciați muzicieni și profesori români la nivel mondial. A început să cânte de la 5 ani, iar cariera sa internațională a luat amploare după ce, la 24 de ani, a câștigat concursul de la Indianapolis.
A plecat din România, în perioada comunistă, dar nu s-a înstrăinat de țară, unde revine de câte ori are ocazia. A fost membră a juriului Concursului Internațional Enescu, secțiunea vioară, la mai multe ediții.
Acest lucru i-a permis să observe evoluția competiției și a violoniștilor din toată lumea. Și să constate, la rândul său, scăderea nivelului muzicienilor tineri care vin din România.
Nu pentru că ar fi dispărut talentul, acest lucru este totuși imposibil, ci pentru că această resursă nu mai este canalizată cum trebuie spre performanță, spre consacrare.
În interviul acordat Buletin de București, Mihaela Martin a vorbit și despre apăsarea concursurilor, despre reușita tinerei de 13 ani din Coreea de Sud care a obținut premiul al doilea la ediția de anul acesta a concursului Enescu, dar și despre relația cu vioara sa.
Buletin de București este partener media al Concursul Internațional George Enescu 2024.
Buletin de București: Mulți dintre muzicienii români contemporani activează mai degrabă în străinătate. Mă gândesc la dumneavoastră, la Valentin Răduțiu, chiar și mai tineri, ca Maria Marica, care este acum în Germania. Cum explicați acest exod al talentelor românești din muzică?
Mihaela Martin: Ați menționat trei muzicieni din trei generații diferite. Eu am plecat în 1986, când încă Ceaușescu era la putere. Deci, am plecat din motive diferite față de motivele celor care pleacă în ziua de astăzi.
Sunt plecată de aproape 40 de ani, însă întotdeauna am revenit în țară după 1990, în fiecare an am revenit în România.
Părerea mea este că există încă această idee că dacă pleci din România poți avea mai mult succes, poți avea o deschidere mai mare către opțiuni care să-ți fie favorabile profesional.
Eu nu știu dacă asta este într-adevăr relevant, dacă într-adevăr este adevărat în ziua de astăzi.
Însă ce pot să spun, și sunt tristă din același motiv, este că, de exemplu, la ediția de anul acesta a concursului Enescu nu am avut niciun participant din România la secțiunea vioară.
Consider că pe undeva sistemul pedagogic sau nivelul artei care exista cel puțin când eu am fost studentă nu mai este.
Noi, cei care am plecat, și suntem foarte mulți care trăim în afara României, am făcut cariere profesionale destul de frumoase, atât ca și interpreți, cât și pe plan pedagogic.
Însă în România nu știu dacă se mai pune atât de mult accent pe un angajament mai puternic, care de fapt să contribuie la calitatea formării tinerilor muzicieni. Motivul pentru care sunt tristă este că eu compar totuși cum era acum 30 de ani.
Bineînțeles, lucrurile se schimbă constant peste tot și este un fenomen pe care îl observ nu doar în România. De exemplu în Rusia. Înainte veneau foarte mulți tineri care erau extraordinar de bine pregătiți, pentru că sistemul îi educa în acest fel. Astăzi, cine vine de acolo sau din Ucraina nu mai are același nivel.
Este o cădere în toată Europa de Est?
Da, este o cădere în țările care înainte aveau o școală foarte puternică, acolo se observă, pentru că nivelul era extraordinar de ridicat, foarte competitiv oriunde te duceai.
Dacă ne uităm la cei din generația mea sau la cei care sunt, de exemplu, cu 10-15 ani mai tineri decât mine, toți au posturi foarte bune.
Cred că sistemul de învățământ care este în momentul actual în România nu oferă ceea ce mie mi-a oferit în momentul când am fost studentă: profesori care să fie total implicați, care să aibă o deschidere către ce se întâmplă în lume, ce se întâmplă în Europa, cum se cântă.
Violonista Mihaela Martin
În momentul în care ești profesor, îți asumi o răspundere extraordinar de mare pentru cel puțin 3, 4 ani din viața tinerilor care vin să studieze cu tine. Dar și față de părinții care fac un efort ca să ofere copiilor șansa să studieze.
Trebuie folosiți acești ani spre beneficiul tinerilor. Consider că acolo probabil este ceva, dar cum am spus, nu numai în România este acest fenomen pe care îl observ.
Nu doar la vioară a fost o problemă anul acesta. Și la finala de pian, domnul Constantin Erbiceanu, care oferă premiul „Constanța Erbiceanu” pentru cel mai bine clasat român în concursul Enescu, a remarcat pe scenă că din ce în ce mai puțin români participă la această competiție, iar când o fac, se plasează tot mai jos în clasament.
Așadar, nu doar că participă puțini, dar nici nu mai reușesc să ajungă la nivel înalt. Confirmați acest lucru?
Din nefericire, da! În momentul în care ești într-un concurs, într-o competiție internațională unde vin tineri muzicieni de peste tot, care se prezintă la un nivel profesional remarcabil, acea competiție reflectă realitatea.
Dacă rămâi într-o competiție locală, să zicem în interiorul unui conservator, în interiorul unui oraș, cei care sunt cei mai buni în aceste contexte nu este sigur că vor fi destul de buni într-o competiție internațională.
Părerea mea este că trebuie să se tindă spre a ajunge la un nivel competitiv conform realității scenelor muzicale internaționale, pentru că talent este.
Eu vin regulat în România și de multe ori sunt rugată să ascult tineri muzicieni. Observ că cei care vin sunt cei din liceele de muzică. Cei de la Conservator nu vin, nu știu din ce motive.
Dar în cazul celor care vin de la liceu și cântă, observ că talentul este la același nivel cum a fost întotdeauna.
Deci, în continuare este foarte, foarte mult talent în România, însă nu este cultivat, nu este îndrumat pe o cale care să-i ajute pe tineri să se dezvolte pe măsura talentelor lor.
Violonista Mihaela Martin
Concursul Enescu a fost anul acesta la un nivel foarte înalt. Dumneavoastră ați fost în juriu la mai multe ediții. Simțiți, dincolo de discuția noastră despre români, o creștere a valorii competiției de la București de la o ediție la alta?
Da, absolut este. Eu am făcut parte și din comisia de preselecție, așa că am ascultat circa 180 de înscriși. Foarte, foarte mulți candidați. Au fost aleși 50, au venit doar 37.
Încă de la etapa întâi am pornit cu un nivel extraordinar de bun, nivelul primei etape a fost foarte, foarte puternic.
Pe urmă, în etapele următoare, se pune problema înțelegerii repertoriului, pentru că repertoriul de prima etapă este cel care se cântă peste tot la prima etapă. Deci toți cei care se prezintă la un concurs vor cânta aceste lucrări, sunt familiarizați cu acest repertoriu.
Dar în momentul în care avansează la etapele unde sunt lucrări de muzică de cameră, lucrări mai complexe, de exemplu trebuie să cânți un Beethoven sau un Schubert, pe urmă sunt sonatele lui Enescu, deja se observă cât este învățat foarte bine, de la un profesor care este bun și care predă foarte bine tot ce se poate învăța, și cât este, de fapt, natură muzicală și cultură muzicală.
În momentul în care se ajunge la etapa a doua și la semifinală, acolo deja apar scăderi. Dar, în general, a fost a fost un nivel ridicat, asta nu se poate discuta.
Au fost selectați 50, s-au mai prezentat la concurs doar 37. Ați declarat într-un alt interviu că poate nu s-au mai prezentat din cauza piesei impuse la această ediție, care a fost una foarte grea. Este vorba despre compoziția lui Vlad Maistorovici, „B.A.C.H., Passacaglia pentru vioară solo”. Cum și cine alege piesa impusă?
Acesta a fost unul din motivele pe care mi le-am putut imagina. Bineînțeles, pot fi și cazuri în care cineva are probleme de formă fizică, care intervin întotdeauna.
Dar faptul că 13 nu au venit mă gândesc că poate pe undeva a fost cauzat și această piesă, care este extraordinar de dificilă. Poate i-a speriat sau poate nu au avut destul timp să o pregătească.
Și, având în vedere că este un program cu patru etape, cu multe sonate, deci ai foarte multe lucrări de pregătit, dar nu ai așa de mult spațiu pentru a învăța această lucrare impusă, te trezești că-ți rămân foarte puține zile și nu faci față.
Asta este o presupunere a mea, nu este obligatoriu să am dreptate.
Dar cum a fost aleasă această piesă?
Cred că scopul pieselor impuse este să ne arate ce poate face fiecare participant cu o lucrare pe care nu o pot asculta înainte. Cum înțeleg conținutul muzical într-un timp determinat.
Au primit-o în iunie-iulie, nu știu exact.
Scopul acesta eu îl găsesc foarte, foarte interesant, foarte bun, pentru că atunci vedem individualități muzicale. Se poate vedea cât de mult se poate înțelege dintr-o piesă nouă, total nouă.
Nu știu pe ce principii este aleasă o piesă. Consider că sunt niște foruri care ascultă aceste piese și aleg.
Comparativ cu alte piese impuse, de obicei, la astfel de concursuri, aceasta a fost una din cele foarte dificile.
CITEȘTE ȘI: Violoncelistul Valentin Răduțiu: Este esențial ca muzica să fie într-o dezvoltare continuă
Înainte de semifinală, vă exprimați curiozitatea dacă cei care au ajuns până acolo vor fi înțeles limbajul lui Enescu. A fost semifinala, a fost și finala. A fost înțeles limbajul lui Enescu, v-ați satisfăcut curiozitatea?
A fost satisfăcută. Dar nu așa cum speram, căci nu cred că au înțeles așa de bine. Clar muzica lui Enescu are un limbaj foarte particular și, după părerea mea, trebuie să asculți mai multe lucrări ca să te poți familiariza.
Enescu a fost un compozitor care a scris cu foarte multă precizie și minuțiozitate. Dacă într-adevăr faci ce scrie în note, te apropii cât de cât mai mult de a înțelege conținutul.
Violonista Mihaela Martin
Din păcate, nu pot să spun că a fost o interpretare care să-mi rămână, să mi-o pot reaminti și să mă gândesc „Uite, cineva care nu este din România, dar care a înțeles idiomul muzicii lui Enescu și a reușit să exprime sentimentele și emoțiile care sunt în această muzică.”
Deci, pe undeva, am rămas cu dorința aceasta.
Finala, totuși, a avut un element foarte interesant, anume că pe locul doi a ieșit o violonistă de doar 13 ani, Hyeonjeong Lee, din Coreea de Sud, ceea ce este remarcabil, având în vedere că a concurat cu violoniști mai în vârstă, care au deja experiența concursurilor și a concertelor.
Cum vi s-a părut această concurentă din Coreea de Sud?
La prima etapă, după părerea mea, a fost poate cea mai puternică dintre toți, a fost extraordinară. În etapa a doua, la fel, a cântat foarte bine, însă cum am spus și mai devreme, acolo a intervenit altfel de repertoriu.
Și acolo deja am început să am un pic îndoială cât este învățat și cât este înțeles, digerat, prelucrat personal. Bineînțeles, nu te poți aștepta la un copil de 13 ani să înțeleagă cu profunzime muzica unor compozitori ca Schubert, Beethoven, Mozart.
Însă eu sunt foarte curioasă s-o aud pe această fată, de exemplu, peste 5 ani, pentru că are un potențial extraordinar. Este fără îndoială un talent enorm.
Dar pot să vă dau un alt exemplu. Anul trecut, am fost în juriul concursului Tibor Varga, de la Sion. Premiul întâi a fost câștigat de o fată de 14 ani, tot din Coreea de Sud. Dar a cântat extraordinar, nu te făcea absolut deloc să te gândești că este un copil.
La candidata care a luat premiul doi la Concursul Enescu, la ediția aceasta, este evident că, de exemplu, mai trebuie să lucreze volumul sunetului, ca să nu sune ca un copil.
Ea are o siguranță extraordinară și strălucire, plus că are o prezență pe scenă cu foarte multă autoritate. Toate aceste atuuri sunt extraordinare, însă mai are de lucrat, de exemplu, cum să proiecteze un sunet care să poată fi auzit și în piano, și în culorile mai fără așa de mult volum, să reușească totuși să aibă o voce și în aceste nuanțe care nu sunt tot timpul în forță.
Însă este absolut impresionant să vezi pe cineva la această vârstă în finală, mai ales dacă ne gândim că cea care a luat locul întâi are 30 de ani.
CITEȘTE ȘI: Mayumi Kanagawa a câștigat Secțiunea Vioară a Concursulului George Enescu
Dumneavoastră ați urât concursurile și, la un moment dat, chiar ați decis să nu mai participați la concursuri. De ce nu v-au plăcut?
Concursurile sunt foarte stresante. În momentul când, de exemplu, ai un concert și ești pe scenă, știi că oamenii vin doar să te asculte. În perioada când făceam concursurile, nu știam cum gândește un membru din juriu. Dar de când fac parte din multe jurii internaționale, știu că și eu sunt la fel ca o persoană din public: mă duc să ascult.
Pe vremea aceea nu știam, eram convinsă că un juriu înseamnă persoane care mă judecă și este clar că gusturile sunt foarte subiective. Eram întotdeauna sub acest factor de stres, că trebuie să pot să dau tot ce am eu mai bun de dat.
Or, oamenii nu au un buton pe care să apese și să facă ceea ce-și doresc.
Din acest motiv nu mi-au plăcut concursurile, deși norocul meu cred că a fost că de la vârsta de 6 ani până am terminat liceul de muzică, am fost într-un mediu competitiv, deci m-am călit pe undeva.
Te obișnuiești cu situația de a ieși pe scenă și a fi judecat, să spunem. Dar este un stres care nu mi-a plăcut niciodată. Și din cauza asta nu-i înțeleg pe cei care merg la patru concursuri într-un an sau an de an, peste tot.
Eu întotdeauna am luat premii, premii destul de bune, dar am știut, când am fost la concursul din Indianapolis, aveam 24 de ani și luasem deja premiul doi la Ceaikovski, premiul la Montreal, că este destul. După acest concurs nu mai fac niciun concurs, indiferent care va fi rezultatul.
Violonista Mihaela Martin
Din fericire, l-am câștigat și asta mi-a deschis oportunități de a începe o carieră internațională.
Așadar, pe de altă parte, bineînțeles că sunt necesare, pentru că mai ales în ziua de astăzi, când sunt atât de mulți muzicieni, violoniști cel puțin sunt foarte, foarte mulți, pentru că Asia s-a dezvoltat enorm și în Asia se studiază foarte mult muzica….
Se vede și în rezultate. Inclusiv finala de acum, de la secțiunea vioară a concursului Enescu, a fost practic asiatică, două japoneze și o fată din Coreea de Sud.
Da, exact. Deci, în momentul în care sunt așa de mulți muzicieni, atunci este nevoie de o selecție, de un sistem de a selecta. Însă uman….
Dar îi recomandați unui tânăr violonist să participe sau să nu participe la un concurs, din perspectiva a ceea ce ați spus mai devreme?
În momentul în care este clar că trebuie să fii auzit, trebuie să te audă un impresar, mai ales în ziua de astăzi, cu dezvoltarea media, unde totul se transmite în direct, foarte mulți oameni au acces să te asculte, sfatul meu este da.
Sigur că da, să meargă la concurs. Însă cel care pregătește un concurs să știe că participarea la competiție nu este, de fapt, țelul final.
Violonista Mihaela Martin
Țelul final este acea pregătire, pentru că în momentul în care te pregătești atât de bine cât poți tu și ești sigur de ceea ce ai de cântat, te simți liberi să te exprimi. Pregătirea valorează foarte, foarte mult, pentru că te ajută să te dezvolți.
În momentul în care te prezinți într-un concurs, dacă poți, psihologic, să te gândești că este, de fapt, o ocazie în care tu împărtășești muzică cu cineva, cu cei care te ascultă, și nu reflectezi asupra ta factorul de comparație cu ceilalți, atunci merită.
Eu spun asta din propria experiență. Știind că n-o să mai fac niciun concurs, în momentul când am mers la ultimul, de la Indianapolis, efectiv nu mi-a mai păsat.
Și a ieșit foarte bine, pentru că am fost foarte bine pregătită și am cântat așa cum am simțit, cu toată convingerea pe care o aveam.
Dacă ești convingător, poate să fie cine te ascultă de acord cu ceea ce faci tu sau să nu fie de acord. Însă faptul că ai o logică și arăți că știi ceea ce faci deja este un factor foarte, foarte valoros.
Sfatul meu este să se pregătească pentru concurs, să se pregătească foarte, foarte bine și să învețe ceva despre ei însuși pe parcursul acestei pregătiri.
CITEȘTE ȘI: Violonista Maria Marica, câștigătoare a Concursului Enescu: „Nu am timp să spun altceva decât adevărul”
Ultimă întrebare este legată de instrumentul pe care cântă un violonist, pentru că dumneavoastră ați declarat că ați știut când ați găsit vioara pe care urma să cântați, o Guadagnini din anul 1748, că veți o relație personală cu acest instrument.
Cât de importantă este această relație și cât de important este instrumentul pe care cânți?
Este destul de important, pentru că fiecare dintre noi avem o voce proprie. În momentul în care ai șansa să găsești un instrument care să te ajute ca această voce proprie să aibă culorile pe care le vrei, să exprime ceea ce vrei, este un un sprijin foarte mare.
Din fericire, există foarte mulți lutieri care fac instrumente în ziua de astăzi care pot fi comparate chiar cu cele care sunt foarte renumite, de care știm toți.
S-a ridicat foarte mult nivelul lutieriei internaționale și sunt instrumente care sună într-adevăr foarte, foarte bine și care sunt accesibile din punct de vedere financiar.
Deci trebuie întotdeauna căutat, încercat, găsit.
Comments are closed.